Iubiri de metrou (I)

Mã distram iarãşi catalogând…tipuri…stereotipuri…galerie de feţe…atitutini…acrituri…zâmbete uitate pe haine de la desparţirea de celãlalt de acum nici o  jumãtate de orã…
Nu m-am gândit niciodatã în ce tipar m-aş încadra eu…am şi eu ciudãţeniile mele, dar sigur sunt încã atâţia ca mine..
Mulţi se sperie când îmi întâlnesc ochii…sunt surprinşi când întâlnesc pe cineva mai puţin robotizat…îi privesc din plin, le vânez reacţiile…încerc sã ţin atârnat un zâmbet în colţul mustaţii.

În tren, iarãşi mãşti….iar automatisme…şi ale mele printre ele.
Caut “altceva”-ul…
Nu apare întotdeauna.
Azi e.
O EA.
Într-un grup.
Trei fete şi doi baieţi.
EA strãluceşte…
Nu e foarte mare de înãlţime, e chiar micuţã…e lume, nu îi vãd decât faţa şi umerii…şi pãrul blond-alun, spre şaten, cârlionţat, tãiat la nivelul umerilor.
Privirea s-a oprit direct pe ea şi am zâmbit…nu aveam cum sã nu zâmbesc…radia bucurie!
Unul din baieţi, mai înalt, stãtea uşor aplecat spre ea, din lateral..”prietenul ei” -m-am gândit-
Povesteau ceva…prindeam frânturi pe care nu m-am strãduit sã le urmaresc. Nu mã sãturam sã-i beau fericirea, optimismul, bucuria…radia a proaspãt, a viaţa abia pârguita…
Şi de ce sã nu fi fost aşa?
Era probabil lângã cel care-i împãrtãşea nebuniile, exuberanţele, gândul de mâine…
Era printre prieteni.
N-aveam timp nici sã o invidiez..mã bucuram de bucuria ei..
Ceilalţi parcã abia puteau sã-i facã faţa…discuţia se muta de la unul la altul, dar orice impas, orice pauzã era natural şi instantaneu spulberatã de gândurile ce înmugureau printre cârlionţii blond-alun…
La un nod de staţii, ceilalţi au coborât …un mic şoc…nu mã aşteptam-
Nici unul din bãieţi nu a sãrutat-o..M-am uitat curios dupã cel pe care îl crezusem -îl intuisem- ca fiind prietenul ei…ţinea de mânã una din celelalte fete.
EA, conducându-i, se apropiase de mine…venise în faţa mea, îi simţeam mirosul pielii…proaspãt, ca dimineaţa vârfului de munte…
Am închis ochii şi o recream din mirosul ei..
Din fiecare hop al metroului îi vedeam atomii jucându-se în distanţa de douã lungimi de gãnd dintre noi.
Apoi a fost ceva …
O curbã mai bruscã…şi pânã sã-şi desluşeascã dezechilibrul, palma mea stângã o sprijinea din spate, undeva în patul omoplatului, cu vârful degetelor odihnindu-se pe culmea domoalã a umãrului ei.
A întors capul -nu speriatã, nici intrigatã- ci simplu, cu un zâmbet ce aştepta sã grãiascã pentru ochii ce mã cãutau curioşi.
Nu ştiu ce o fi gãsit în ochii mei.
Poate aceeaşi curiozitate.
A rãmas câteva clipe aşa.
… nu m-am simţit stingherit.
Am înclinat uşor din cap, zâmbind.
Mi-a întors salutul, stârnind şi mai straşnic primãvara salcâmilor mei.
A întors capul, privind spre înainte…dar nu s-a mişcat.
Eu nu mi-am retras mâna.
A coborât înaintea mea. M-a mai privit o datã, apãsându-mi vârfurile degetelor cu degetele ei.
A zâmbit din nou şi a ieşit încet, fãrã sã se fi întors vreo clipã cu totul spre mine, lãsând mâna mea sã se scurgã…

Imediat dupã ce s-au închis uşile  s-a oprit, s-a întors, mi-a gãsit privirea…şi mi-a condus plecarea cu un zâmbet ce grãia parcã pentru ochii unui cer de primãvarã…

Florile castanilor

De ceva vreme m-am ascuns intre peretii Azilului, oarecum innecat de cele ce pleznesc pe la mine si prin imprejur. De cu toatele. Ciugulesc mici traznai, zic „bine ca nu e mai rau”, ca stiu ce zic, si trec in alta zi. Or sa treaca, la un moment dat. Stiu si asta.
In fine – destul cu ofurile. Unde ciorilor eram? Asa, la Azil. Si cum stateam eu nu mai tarziu de sambata asta pufaind o pipa pe marginea pervazului, ca orice locatar respectabilde bloc, iaca numa ce opreste o masina undeva intr-o laterala, din care se extrage un flacau. Care flacau extrage de pe bancheta din spate…un buchet de flori.
Ma fratilor, asa un dor m-a izbit de momentele ‘celea, cand ma foiam in fata usii Ei (cu toate numele pe care Ea le-a avut peste vreme), gandindu-ma daca e mai frumos sa tin florile in dreptul vizorului sau daca sa le ascund la spate…Bai, oameni buni, mi s-a facut dor sa ma duc la o Ea cu flori, de ma napadira amintirile.
Prima oara cand am dus flori Ei.
Eram, evident, in liceu, indragostit lulea, dar atat de tantalau incat nu am recunoscut dragostea asta decat atunci cand a fost prea tarziu. Dar asta cu „tarziul” e din alta poveste.
No, si eram eu cu trupetii mei la un joc de carti prin Gradina Mare (un parc vechi al urbei mele natale) si, apucandu-ne seara, am zis ca e cazul sa ne tragem spre case. Si nu-stiu-cum-si-de-ce, am ramas pironit pe una din alei, uitandu-ma pierdut la lumanarile castanilor care prinsesera un aer frumos de candelabru in lumina felinarelor ce incepusera a licari in ceasul acelei seri. Ai mei se oprisera si ma priveau ciudat, intuind cam ce ganduri ma bantuie. Evident ca m-au facut cu ou si cu otet, dar nu m-au putut opri sa ma catar si sa jefuiesc unul din castani de trei flori.
Si am batut jumatate din oras cu florile in mana, imun la balacareala trupetilor, pana am ajund in fata scarii Ei.
Acolo a fost un mic moment de incurcatura, constientizand ca era tarziu de-a binelea si ca ai ei poate nu ar fi apreciat momentul meu de romantism.
De atunci se pare insa ca eram pornit pe nefacute, asa ca iata-ma in ceas de noapte sunand cu inima zbatanda la usa. Evident, a raspuns tatal ei. In pijamale. Am apucat doar sa-l salut…M-a salutat cat de respectuos a putut bietul om in postura aia, s-a intors si a anuntat scurt in casa:
– A. ! E pentru tine!
Si Ea s-a infatisat. Tot in pijamale. Nu mai stiu ce-a spus, stiu doar ca a primit florile cu un zambet mare cat fericirea mea si ca eu am plutit spre casa, imun la insistentele de a povesti ale trupetilor care ma asteptasera curiosi la coltul blocului precum si la balacarerile mamei care era cu o falca-n cer si una-n pamant ca iar haladuisem pana tarziu pe coclauri…
Ce puteau intelege ei cum e sa fii cu un buchet de flori in fata usii Ei?

Icoana fara Dumnezeu

Trecuse deja multă vreme peste amintiri, adunasem deja destule drumuri de unul singur si povestile peripetiilor mele nu-i mai pomeneau numele.
Imi revenisem, oarecum.
Se găsise o femeie care să mă ia de ceafă, să mă scuture de glodul silnic al compătimirii de sine si să mă facă să văd că incă frumos puteam a dărui si a mă dărui.
Si totusi…undeva rămăsese o poză.
Un site unde imi adunam rimele.
Intr-un colt se incăpatana sa dăinuie o imagine ce mi-a fost mult timp icoană.
O priveam si nu doar o vedeam.
Retrăiam tot.
EA isi găsise iarăsi linistea gandurilor in căusul umărului meu stang. Mana dreaptă i se odihnea peste pieptul meu, căutand forma celuilalt umăr. Stiam că avea să-l strangă, tulburată de un vis straniu, pe care aveam sa-l aflu peste ceva vreme…
Fruntea i se lipise de bărbia mea si imi placea să-i stiu aproape rascrucea ochilor, să o pot săruta din cand in cand.
Bratele mele, strangand-o, nu o imbrătisau, ci umpleau, firesc si neaspus de dulce, un gol..
Eu adormeam mult mai tarziu, minunandu-mă incă o dată cum de respiram in acelasi timp.
======
Rănind neimpărtăsind o iubire, mi-am căutat vina.
POZA.
Aici trebuie să fie cheia.
Mai incercasem să o inlocuiesc, dar pur si simplu nu se dădea stearsă, inlocuită.
Pană intr-o zi.
Am contactat administratorii site-ului..si in doua zile disparuse.
====
De ce să mai pastrezi o icoană cand nu mai crezi in nici un dumnezeu?

Poveste cu un cub şi o sferă

Ne-am prăbuşit din alte vise
Cu trupul răstignit pe mit
Tot încercând să recreăm himere
Cu irisul de ploi strivit

Şi, însetaţi de lungi deşerturi,
Ne-am repezit să ne sorbim;
Pândeam cuvintele din muguri
– N-aveam răbdare să-ncolţim –

Ne-am bâjbâit cu palme strâmbe
Rămase-aşa din răni mai vechi
– Flămânde braţe se-aruncau
S-adune gemete perechi…

……………………………

În liniştea ce se lăsase
Amurgul odihnea pe-un pat
O jumătate dintr-o sferă
Şi-un cub aproape sfărâmat…