Jurnal de drumetie (Mila 35, 2007)

Iubesc muntele, imi este indiferenta marea… despre DUNARE insa nu cred ca am sa reusesc sa gasesc vreodata cuvintele potrivite. Am copilarit pe malurile ei, m-am aventurat printre valuri, m-am incantat mereu in taramul pe care a reusit sa-l creeze in Delta… Multe din povestile copilariei mele sunt de acolo, de la mal de Dunare. Ce explorari, ce expeditii! Treceam pe malul celalalt, in Insula Mare a Brailei si fugaream serpi prin tufisuri…sau pur si simplu ne inchipuiam niste Robinsoni Crusoe prin smarcurile de dincolo de dig. Cand am plecat de acasa, am plecat cu ea in suflet.
Mi se face dor, din cand in cand, si trebuie musai sa las toate balta si sa ma intorc acasa…
Ultima oara insa, a iesit cu cantec mai mult decat m-am asteptat.

Ne-am strans iarasi cativa nebuni si am hotarat sa dam o fuga in Delta. Inceput de toamana, inca soare, chef de duca si de voie buna… Poate prea mult chef de voie buna, incat am hotarat sa mergem fara fete, sa ne facem de cap. Cum socoteala de la bar nu se potriveste cu cea de acasa, evident ca au venit si fetele. Avantaj eu, momentan celibatar. Initial am facut planul sa ne ducem mai la vale, pe bratul Sulina, pana la Crisan, cu gandul de a gasi gazduire, poate, la rudele uitate si demult nevizitate ale tatalui meu. Nici planul asta nu a ramas in picioare, avand o contraoferta de la unul din fostii colegi de liceu ai fratelui meu, pentru mila 35, aproape de Tulcea. Bun si Tulcea!

Am ajuns vineri seara, ambitionati de a face neaparat o partida de pescuit la lumina lunii. Prima problema: nu prea era luna, ceata fiind in acea noapte cam ca la ea acasa. A doua problema: casa unde stateam era pe o curba, pe arcul interior, deci mal intins pana pe la 20-30 de metri. Si ultima dar nu cea din urma, fetele au decis ca e mai interesant sa stam la o masa in curte decat sa stam sa bem pe mal. Ne-am facut totusi damblaua o jumatate de ora, timp in care am reusit sa agatam o lanseta si sa pierdem firul de la alta si ne-am tras la un gratarel, in livada.
De fete am reusit sa scapam pe la 2 dimineatza, cand somnul a reusit sa le adune prin locuri mai calduroase si posesoare de perne si paturi. Dupa inca o ora, gazda, incalzita si imbarbatata de la vin, whiskey si red-bull, s-a oferit sa ne treaca pe celalalt mal “unde sigur pica peste, ca e malul mai adanc”. Pentru ca si noi aveam la bord cota parte de vin, whiskey si red-bul, in jumatate de ora eram cu bete si fire gramada in barca. Pe la 3 si jumatate (noaptea), am inceput deci traversarea Dunarii, spre taramul cel bogat in peste. Ne ghidam prin ceatza de la luminile complexului Mila 35, aflat pe malul cel atat de jinduit de noi. Ne apropiasem binisor, cand vaslasul s-a hotarat sa lase barca putin in scurs, mai la vale….luminile de la complex au disparut, se auzeau doar lopetile clipocind in apa si toti eram cu ochii incordati sa zarim malul. Dupa vreun sfert de ora, l-am zarit! Eram ACOLO! Sari din barca! Sari inapoi in barca, caci de pe mal sarise un caine…
Ma rog, s-a potolit cainele, era foarte prietenos cu gazda… Parca prea prietenos, ca l-am si intrebat: ”- Nu cumva e cainele tau?; – E pe naiba, nu avea cum sa treaca la fel de repede ca noi…si uite ca asta e uscat…seaman, ce-I drept, cu unul din ai mei”.
Ok. Fain frumos pana aici. Am facut un foc, am intins firele si ne-am apucat iar la povesti la o sticla de vin.
“-Hei, unde sunteti?” de mal de apropiase o barca, in mod cert bulversati si ei de ceata deasa
“-Pe mal” a venit raspunsul promt si corect(dar total inutil) al gazdei.
“- pe mal, pe mal…dar pe care mal?”
“- pe stangul!”
“multumim frumos!” si s-au dus in ale lor.
Noi, am luat-o de la capat. Cu vinul. Ca pestele nu tragea ioc. Ba unul dintre noi, nu stiu cum dumnezeu, reusise sa pice si-n apa. Adica nu ne-a mirat prea mult ca a alunecat, dar nu intelegeam cum de era fleasca dar reusise sa nu-si ude incaltarile! Ma rog, nebanuite sunt caile domnului! Noroc ca aveam ditamai focul de tabara langa noi.

Eu mi-am facut la un moment dat un culcus din vreascuri mici si am dormit precum viezurii prêt de o jumatate de ora. Suficient cat sa prind puteri. Intre timp, fratele meu reusise sa scoate un pui de salau, cat sa nu spunem ca ne chinuiseram degeaba. S-a trezit si gazda(adormise pe direct pe mal, vegheat de caine) si ne-am pregatit de plecare. Gazda, cu ochii mai limpezi, ajunsese intre timp la concluzia ca totusi era cainele lui si nu intelegea cum de ajunsese jigodia inaintea noastra, si uscat pe deasupra! Cand sa plecam, alta dandana: nu voia cainele sa urce in barca! Hai, i-al de ceafa si da-i la rame! Dupa ce am prins vreo douazeci de metri distant de mal, AM INTELES!
Noi fusesem tot timpul pe acelasi mal de pe care plecasem! Ne intorsese curentul dupa ce pierdusem reperul luminilor de la complex! Ne-am uitat unii la altii si ne-a bufnit rasul! Ca ce altceva era sa facem. Am inteles cum de ajunsese cainele inaintea noastra acolo, uscat, am inteles de ce bietul animal nu voia sa urce in barca… ne gandeam cam cata carne aveam in frigider de la cei pe care ii ghidasem gresit, si cam cat ratacisera ei pana au inteles ca nu mergeau bine…

Oricum, nu era timp sa ne gandim prea mult la ei, caci incepea alta zi. O zi care a spalat toate pacatele noptii trecute: vremea a fost exceptionala, noi am fost relativ cuminti, am prins si peste(stiuca a picat la 6 lei kilul si carasul la 4 lei kilul, direct din barca unui bastinas), ne-am dres cu un bors pescaresc de statea matza-n coada…. Si seara, am luat-o de la capat cu vinul! Ca o viatza avem! Iar a doua zi iar era luni…si iar trebuia sa mergem la munca…si sa ne aducem aminte ca aveam chirii de platit…sau rate la banca… iar trafic si zgomot..
Mai e nevoie sa spun ca am plecat de acolo uitandu-ne inapoi?

Din nou la Dunare!

A fost greu pana l-am urnit pe tata. Se da dus la peste cum ma dau eu dus la discoteca. Nu prea intelege el ce placere se poate gasi in statul pe malul baltii cu un bat in mana. A! cu un pahar de vin e cu totul altceva! Dar cum feciorul lui nu prea mai calca p-acasa decat din doi in doi, si fiindca damblaua ficiorului cu malul Dunarii e putin incurabila, nu prea a avut de ales. Vedeti voi, noi nu spunem „ne ducem la pescuit” ci „mergem la peste”. Un pescar adevarat e intotdeauna optimist. Daca altii doar se duc la pescuit, noi chiar vrem sa prindem peste. Nu mult, „cat se ne miroasa mana”…

Finul tatalui meu e posedat de aceeasi dambla ca si mine, asa ca echipa s-a format repede: o masina, trei bete, patru oameni(eu, tata, finul si fina) si in rest optimism cat cuprinde. Si multa credinta! „…’dea Domnul sa nu ploua!”…Nu sunt un tip religios, dar intre religie si credinta e o maaaare diferenta -imi place sa spun ca eu si Bunul Dumnezeu avem o relatie speciala: ne respectam, dar nu ne salutam- Cred ca in ziua aceea Se cam plictisea si nu stiu de ce cred ca s-a nimerit sa arunce un ochi spre linia aceea de apa: norii multi au trecut pe deasupra, dar cand sa zicem ca incep sa se scuture, se pornea de nu stiu unde un pui de vant, cat sa-i mute un pic mai incolo si sa ne faca iar cu mana soarele.Tata, la peste, ca mine la discoteca: nitel stingherit, departe de a fi in elementul lui, dar vesel si atent sa nu strice cheful celorlalti si sa se faca util. Nu are rost sa va plictisesc cu detalii de specialitate, pentru ca nu sunt un specialist! Pur si simplu savurez momentul: piciorele goale in pamantul jilav, izul apei imbatand narile insetate de aer, vantul ce ma gadila pe la urechi, soaptele micilor valuri ce se sparg la tarm, fosnet de plopi si salcii in spate. Malul, destul de intins, nu era populat decat de obleti si cativa carasei. Buni si obletii: distractie mare, nu te plictisesti de loc. Ca in trei-patru ore nu prinsesem decat vreo 11 bucati(cat de „bucati” pot fi obletii), e cu totul alta poveste.

Eu eram mai mult atent la tata: ii e greu sa spuna cat tine la noi, dar, Doamne, cat de superbe sunt gesturile lui prin care ne arata asta! Se invartea pe mal, mai cu focul, mai cu bagajele dar cu ochii pe mine: sa nu imi las hainele pe pamant(la 11 deja eram doar in slip), sa nu stau direct pe pamantul jilav, sa nu ma prinda raceala(nu stiu unde ciorilor a gasit o bucata de poliester expandat), sa nu am paharul gol cand ma prindea pofta de vin… E interesant cum te simti din nou copil cand esti cu ai tai, chiar daca esti ditai galiganul. Pe la 12 admiram prada: 11 obleti care cat ai zice „peste” erau fripti intr-o farfurie. Plus putina sunculitza, cateva copane, ceva branza si gata masa.

Dupa ospat mi-am adus aminte de zicala „purcelusul cat mic/dupa masa doarme-un pic” si m-am trantit direct in iarba rara de pe sub copaci pandind un pui de somn dulce. Cam mustacea tata sub mustata lui a la Tudor Gheorghe, dar stia ca asta e o placere la care nu renunt asa ca nu mi-a zis nimic. Iubesc sentimentul asta, cand adorm in iarba: oftez intai, adanc de parca asi scoate din mine tot ce s-a adunat rau in ultima vreme; ma foiesc apoi, sa ma ranjez mai bine intre micile damburi, sa gasesc locul unde corpul meu se simte mai bine primit. Si in linistea care se lasa, simt firele de iarba care se revolta de tulburarea pricinuita si, inaltandu-se pe langa mine parca vor sa ma lege de pamant.Finul nu ma lasa insa prea mult sa picotesc – a gasit el o solutie sa relanseze distractia: undeva la vreo trei metri de mal m-a rugat sa plantez un bat de care era legat un juvelnic, in care fusesera aruncate cateva bucatele de paine. Orgie si destrabal printre obleti: nu mai pridideam sa sondam sevrajul din spatele juvelnicului cu liniile unditelor noastre. La un moment dat m-am oprit, am inchis un ochi si, cu celalt mijit, m-am uitat spre soare: parea ca inca mai are de stat departe de nori asa ca m-am hotarat sa-mi astampar pohta care ma manase spre casa din coclaurile prafuite ale pseudo capitalei nostre europene: o baie in DUNARE !!!

Fiecare cu damblaua lui cand intra in apa: eu am micul meu ritual. Intru incet, treptat: intai intru cu labele picioarelor si stau un pic sa ma bata peste glezne. Inaintez pana apa trece de genunchi si incepe sa urce pe pulpe, starnind un fior ca intr-un preludiu… Imi inmoi bratele in apa si arunc cativa stropi pe piept. Ma asez apoi in contra curentului si ma avant in apa cu un soi de tipuritura(cum zicea Nichita, ceva „care incepe cu un chiot, si se termina cu o besteleala): chiotul pleaca odata cu mine si se inneaca in primul val care, spargandu-se de piept,se aduna nod pe ceafa. Besteleala izbucneste aproape imediat, in ciuda soarelui care pana atunci prinsese pe pielea mea nuante de rosu aprins. Si apoi ma las prada nebunelii: dau din brate pana obosesc, de parca asi fi un evadat dintr-o ocna feudala care se-indreapta spre tarmul unde il astepta libertatea.Din pacate sedentarismul zilelor isi spun cuvantul si iata-ma obosind redepe. Ma mai balacesc un pic, ma mai las in pluta pe apa razand de gadilatura apei prin urechi…Ies, nu fara parere de rau, dar pentru ca trebuie sa ma zvand. La spartul targului apare si fratele meu cu mama. Nu stiu cum de data asta l-a rabdat inima sa nu faca si el o baie(e un innotator mult mai bun decat mine – in „tineretile” lui a trecut de mai multe ori Dunarea inot, lucru cu care eu nu ma pot lauda).

Am mai stat la un pahar de vorba, am intins din nou gratarul pe care am aruncat obletii prinsi in tura a doua -mult mai multi de data asta- si , ca de fiecare data cand te simti bine, a venit prea repede si ora placarii. Ne-am imbarcat in masina fratelui meu si ne-am amagit spre casa.

Dunarea s-a ascuns repede dupa plopi si salcii…

Nici ei nu-i plac despartirile.

=====================================- ==========================
Undeva, pe sus, Dumnezeu zambeste.

– Esti vesel astazi, Doamne!

– Am fost la peste, Petre!