Arhive pe etichete: dumnezei

Lepadare

Multe mi s-au tras de la carti.

Printre altele, am aflat despre Zei. Apoi despre alti Dumnezei. Si alti Isusi. De dinaintea lor. A celor despre imi povesteau mama si bunica. Am vrut sa stiu mai multe. Si am citit mai mult. Pentru ca discutiile cu ceilalti se blocau brusc. Fara nici un raspuns care sa-mi sature incapatanarea de a nu crede pur si simplu. Imi trebuia un argument. Un adevar de necontestat, ca axioma ce stabileste ca prin doua puncte trece o dreapta si numai una.

Prin clasa a zecea, profesoara de filosofie, intuind revolutiile religioase ce bantuiau pe unuii dintre noi, a convocat intr-o seara, in amfiteatru, un preot ortodox, un nene baptist si unul de nu mai stiu ce biserica a lui Hrtistos. Tremuram de nerabdare…ma gandeam cum au sa curga intrebarile..si cum vor veni inteleptele si misterioasele raspunsuri. Nu mai stiu care din ei a inceput insa discutiile exact asa: „- Nu are nici un rost sa negam existenta lui Dumnezeu, nu-i asa?”..Am ramas perplex si am pierdut momentul unei izbucniri care sa-l contrazica…si discutiile au alunecat intr-o zeama relativ insipida si pe cat se poate de neinteresanta…pentru ca toti vorbeau despre acelasi dumnezeu. Pe mine ma framantau ceilati. Aceia care se aratasera primilor oameni. Celor care au folosit focul. Si au inventat roata. Celor care ridicasera imperii …piramide…litere si coduri de convietuire…celor care dramuisera timpul si-l inchisesera in clepsidre…celor care desluseau universul din teoreme probate cu bucati de sfoara…Ma incitau acei zei ce inspaimantasera si fericisera atatea mii de semintii pe cand crestinismul intai nu a fost si apoi s-a itit ca un ciuline in campurile Baraganului.

In toata aceasta framantare, in primul chestionar oficial completat in clasa a dousprezecea la rubrica „religie” am scris apasat „ateu”. Inca nu eram sigur, dar erau prea multe intrebari la care lumea nu voia sa-mi raspunda.

Si m-am indarjit si mai mult cand, intr-o discutie cu cativa studenti la teologie am observat ca imi citau doar din Biblie in timp ce eu ii plimbam de la Mohamed la Krisna. Si i-am intrebat de ce nu imi aduceau argumente si din alte scrieri „- Pentru ca doar aceasta este cartea dreapta!” A fost cam prima oara cand am simtit gustul salciu si dureros al zabalei.

Am continuat sa citesc. Am hoinarit de la straniile civilizatii maya si inca la vajnicii vikingi, de la superbii persi la blajinii tibetani…s-a adunat multa frumusete..si mult dezgust….caci, oricat de frumoasa e capela sixtina, am fi murit in continuare ca animalele comparand interiorul corpului uman cu cel al unui caine .. Si nu, nici un razboi nu e sfant! In fine! Ajunsesem la un moment dat la un compromis: e o distinctie intre credinta si religie! Dar nu mi-a fost deajuns: am simtit ca nu sunt sincer cu mine. Trebuie ca undeva, candva, ceva a inceput totul. Cum spunea Eminescu „dar de-odata un punct se misca” Da, cred in aceasta prima miscare, asa de neinteles cum este ea, ca orice dumnezeu din atatia zei si dumnezei plasmuiti de frica, speranta si imaginatia oamenilor. Dar de aici si pana la a considera acel moment ca fiind o forta cognitiva care m-a creat, imi ghideaza drumul sau ma judeca in finalul vietii..oho! ho!

Numai!

De-ajuns!

Nu-mi trebuie un dumnezeu pentru a fi bun si pentru a ma bucura. Nu imi trebuie un dumenezeu sa-mi spuna ca nu e bine sa furi, sa minti. Nu-mi trebuie un dumenezeu sa-mi spuna ca trebuie sa-mi cinstesc parintii. Si nu, nu-mi trebuie un dumnezeu care sa ma izbaveasca in ultimul ceas pentru a muri impacat. Sigur voi muri cu un regret – ca sigur nu le voi fi facut pana atunci pe toate; si cu o mare bucurie: ca am reusit sa fac totusi atatea! Si iata-ma lepadandu-ma aceasta mare minciuna. Iata-ma fiind poate pentru prima oara sincer cu mine:  Nu exista Dumnezeu!

Suntem doar noi!

Hai, sa va vad!

Aveti curaj sa recunoasteti ca uneori sunteti pur si simplu, singuri?

2 comentarii

Din categoria eu