Jurnal de drumeţie – Dor de ducă

Deh, de când priorităţile prioritizate m-au făcut să trimit cortul acasă, la Brăila, iar pe rucsac să las să se aştearnă praful, tot ce mi-a rămas, deocamdată, e nostalgia expediţiilor făcute parcă mai ieri. Iaca povestea uneia din ele:

==

(13 noiembrie 2008)

Tot din vechi…
Dar lasă bre, că pun eu iar gaşca pe drumurile patriei !!
Uite-aşa, într-o zi, s-a făcut din nou sâmbătă… şi cum nervii stăteau să pleznească în Bucureştiul ăsta balcano-orientalo-european, am zis că e musai să iau calea munţilor…
Cinci prieteni, o maşina, o hartă, ceva banuţi în buzunar… şi la drum, băiete, că nu mai e de stat. Am plecat dis-de-dimineaţă, de ne certam cu cocoşii satelor de pe centură pe primele raze de soare.
Am ţinut autostrada Bucureşti-Piteşti, o mică oprire în Piteşti să verificăm roţile şi am ajuns în Curtea de Argeş. Mă aşteptam ca fetele să fie mai pioase decât noi, dar până la urmă am observat că tarabele cu tot soiul de prostioare le-au ţinut atenţia încordată mai mult decât fântâna meşterului Manole. M-am uitat şi eu pe tarabe şi, judecând după puştile, cuţitele, mitralierele (de jucărie) cu sau fără semnale luminoase ce se etalau mai peste tot mi-am dat seama că încă nu scăpasem de aerul de talcioc ce voiam să-l las în urmă. Am aprins o lumânare, m-am gândit o secundă la cei ce-au fost, am lăsat un gând de speranţă pentru cei ce încă suntem şi am pornit iar la drum.
Am făcut un mic popas la Poenari, am pus stomacul la cale, am cumpărat pere de prin părţile locului şi ne-am avântat pe treptele ce duceau spre cetate. După viteza cu care mi se înmuiaseră genunchii mi-am dat seama că trecuse mai mult timp decât socotisem iniţial de la ultima plimbare pe munte. Sau poate încep să îmbătrânesc?…Cum-necum, am ajuns sus, ne-am minunat încă o dată de cum căraseră oamenii aia atâta piatră până acolo şi cum se căzniseră să ridice zidurile… Ne-am gândit noi că trebuie să fi fost oameni foarte puternici (ce-i drept, pe vremea aceea depăşirea dead-line-ului era pedepsit cu tăierea capului sau cu trasul în ţeapă), iar despre cei ce-ar fi vrut vreodată să atace cetatea am socotit că trebuie să fi fost nişte eroi de legendă, că noi abia ridicam privirea din pământ de oboseală, darmite să fi târât un scut după noi sau să fi trebuit să ridicăm un paloş deasupra capului…
Ruşinaţi de moleşeala oaselor nostre dar fermecaţi de panorama superbă ce ne-o oferea cetatea, am făcut calea întoarsă la maşină şi am continuat peripeţia. Din toate telefoanele, rude şi prieteni ne anunţau de nu ştiu câte coduri roş-portocalii pe Transfăgărăşan… Norocul nostru a fost că am fost destul de căpoşi să mergem măcar până la Vidraru. Iar ne-am minunat de puterea şi imaginaţia omului, am mai luat o amintire pe memoria digitală a aparatului foto şi am întrebat un poliţist despre cum se prezenta drumul pe mai departe. Omul ştia lucrurile puţin altfel decât urlau radiourile şi televizoarele: da, fusese furtună în seara de dinainte, da, erau porţiuni unde căzuseră bolovani şi copaci, dar drumul se curăţa chiar în timp ce noi pierdeam timpul vorbind şi avea trei-patru porţiuni unde se circula pe un singur sens. Ne-am uitat la Matizul nostru, am concluzionat că nu e TIR şi că prin urmare o reuşi el să se strecoare la drum strâmt… N-am văzut alţi munţi decât ai noştri până acum, dar dacă în altă parte e mai frumos înseamnă că trebuie să încep să cred în vise… Ne-am cazat destul de anevoios la Piscul Negru (locuri puţine şi oameni cam ciudaţi -poate sperau să prindă client pe mai multe zile, nu de-alde noi, pentru o zi şi-o noapte-) şi am fugit repede şi până la Lacul Bâlea. Eram călare pe geamurile maşinii fiecare pe rând sau toţi odată…”uite ce fain!… uite şi râul ăla… uite o cascadă… iaaaa… uite oile”… ce mai, orăşeni în toată regula. Când am ajuns la lac, alt moment de revelaţie… Mai fusesem eu de vreo două ori, dar nu cred că se poate cineva plictisi de munţii noştri… Am cumpărat doi litri de ţuică, să prindem bine de tot aerul local şi ne-am întors la vilă, la Piscul Negru. Mai pe grabă, am reuşit să terminăm un mic grătar până să înceapă  iar să plouă… am jucat table până la fulgerul care a trosnit fix în tranformatorul zonei, am aprins o lumânare cât să gasim drumul spre paturi şi… somn de voie.
Duminică, alt peisaj: ceţuri-ceţuri se ridicau dintre brazi, vârfurile munţilor se pierduseră undeva, în nori, apele se auzeau mai clar şi parcă de peste tot dimprejur… Am mâncat un mic dejun simplu şi eficient (omleta, clătite şi cafea) şi am luat iar Transfăgărăşanul în piept… Iar am făcut-o pe orăşenii (uite apa, uite oile… uite cascada) şi nu ne-am abţinut să nu ne oprim înainte de a intra în tunel. De sus, munţii se vedeau întretăindu-şi văile, ca degetele împreunate spre odihnă după o lungă şi trebuincioasă trudă. Stăteam şi mă uitam fără gânduri aproape, că vorbele mi le pierdusem de multişor… Bag eu de seamă că multe din poveştile pentru copii cu tărâmuri de pe alte lumi, uimitoare şi neasemuit de frumoase, trebuie să se fi născut aici, la noi…
Am avut şi momentul de glorie naţională sus, când am ajuns la lac şi am văzut străinii alergând de colo-colo arătând cu degetul, făcând poze, pierzându-şi privirile de jur-împrejur… “E frumos, nu? Voi nu aveţi asa ceva? Nu? Păcat! Dar nu-i bai, mai veniţi, că munţii ăştia nu pleacă nicăieri, rămân aici, cu noi…”.
Am coborât agale Transfăgărăşanul spre cascada Bâlea unde am mai poposit preţ de o cafea şi apoi am ţinut tot la vale, luând drumul Sibiului (nu ne-a lasat inima să nu dăm o roaită şi prin capitala culturală europeană)… Întoarcerea am făcut-o prin Făgăraş (proastă inspiraţie… drum în lucru =mult timp pierdut), Braşov, Valea Prahovei…
Am ajuns acasă, am lăsat rucsacul lânga pat, am descărcat repede pozele pe calculator şi am reluat firul călătoriei…
Când am închis calculatorul, am ieşit la o ţigară pe balcon… urlau manele de undeva, băieţii erau tot la colţ, la o bere… blocurile se ghiceau murdare printre umbrele copacilor… era cald … şi m-am trezit gândindu-mă: “…de ce m-am întors?”

Jurnal de drumetie (Mila 35, 2007)

Iubesc muntele, imi este indiferenta marea… despre DUNARE insa nu cred ca am sa reusesc sa gasesc vreodata cuvintele potrivite. Am copilarit pe malurile ei, m-am aventurat printre valuri, m-am incantat mereu in taramul pe care a reusit sa-l creeze in Delta… Multe din povestile copilariei mele sunt de acolo, de la mal de Dunare. Ce explorari, ce expeditii! Treceam pe malul celalalt, in Insula Mare a Brailei si fugaream serpi prin tufisuri…sau pur si simplu ne inchipuiam niste Robinsoni Crusoe prin smarcurile de dincolo de dig. Cand am plecat de acasa, am plecat cu ea in suflet.
Mi se face dor, din cand in cand, si trebuie musai sa las toate balta si sa ma intorc acasa…
Ultima oara insa, a iesit cu cantec mai mult decat m-am asteptat.

Ne-am strans iarasi cativa nebuni si am hotarat sa dam o fuga in Delta. Inceput de toamana, inca soare, chef de duca si de voie buna… Poate prea mult chef de voie buna, incat am hotarat sa mergem fara fete, sa ne facem de cap. Cum socoteala de la bar nu se potriveste cu cea de acasa, evident ca au venit si fetele. Avantaj eu, momentan celibatar. Initial am facut planul sa ne ducem mai la vale, pe bratul Sulina, pana la Crisan, cu gandul de a gasi gazduire, poate, la rudele uitate si demult nevizitate ale tatalui meu. Nici planul asta nu a ramas in picioare, avand o contraoferta de la unul din fostii colegi de liceu ai fratelui meu, pentru mila 35, aproape de Tulcea. Bun si Tulcea!

Am ajuns vineri seara, ambitionati de a face neaparat o partida de pescuit la lumina lunii. Prima problema: nu prea era luna, ceata fiind in acea noapte cam ca la ea acasa. A doua problema: casa unde stateam era pe o curba, pe arcul interior, deci mal intins pana pe la 20-30 de metri. Si ultima dar nu cea din urma, fetele au decis ca e mai interesant sa stam la o masa in curte decat sa stam sa bem pe mal. Ne-am facut totusi damblaua o jumatate de ora, timp in care am reusit sa agatam o lanseta si sa pierdem firul de la alta si ne-am tras la un gratarel, in livada.
De fete am reusit sa scapam pe la 2 dimineatza, cand somnul a reusit sa le adune prin locuri mai calduroase si posesoare de perne si paturi. Dupa inca o ora, gazda, incalzita si imbarbatata de la vin, whiskey si red-bull, s-a oferit sa ne treaca pe celalalt mal “unde sigur pica peste, ca e malul mai adanc”. Pentru ca si noi aveam la bord cota parte de vin, whiskey si red-bul, in jumatate de ora eram cu bete si fire gramada in barca. Pe la 3 si jumatate (noaptea), am inceput deci traversarea Dunarii, spre taramul cel bogat in peste. Ne ghidam prin ceatza de la luminile complexului Mila 35, aflat pe malul cel atat de jinduit de noi. Ne apropiasem binisor, cand vaslasul s-a hotarat sa lase barca putin in scurs, mai la vale….luminile de la complex au disparut, se auzeau doar lopetile clipocind in apa si toti eram cu ochii incordati sa zarim malul. Dupa vreun sfert de ora, l-am zarit! Eram ACOLO! Sari din barca! Sari inapoi in barca, caci de pe mal sarise un caine…
Ma rog, s-a potolit cainele, era foarte prietenos cu gazda… Parca prea prietenos, ca l-am si intrebat: ”- Nu cumva e cainele tau?; – E pe naiba, nu avea cum sa treaca la fel de repede ca noi…si uite ca asta e uscat…seaman, ce-I drept, cu unul din ai mei”.
Ok. Fain frumos pana aici. Am facut un foc, am intins firele si ne-am apucat iar la povesti la o sticla de vin.
“-Hei, unde sunteti?” de mal de apropiase o barca, in mod cert bulversati si ei de ceata deasa
“-Pe mal” a venit raspunsul promt si corect(dar total inutil) al gazdei.
“- pe mal, pe mal…dar pe care mal?”
“- pe stangul!”
“multumim frumos!” si s-au dus in ale lor.
Noi, am luat-o de la capat. Cu vinul. Ca pestele nu tragea ioc. Ba unul dintre noi, nu stiu cum dumnezeu, reusise sa pice si-n apa. Adica nu ne-a mirat prea mult ca a alunecat, dar nu intelegeam cum de era fleasca dar reusise sa nu-si ude incaltarile! Ma rog, nebanuite sunt caile domnului! Noroc ca aveam ditamai focul de tabara langa noi.

Eu mi-am facut la un moment dat un culcus din vreascuri mici si am dormit precum viezurii prêt de o jumatate de ora. Suficient cat sa prind puteri. Intre timp, fratele meu reusise sa scoate un pui de salau, cat sa nu spunem ca ne chinuiseram degeaba. S-a trezit si gazda(adormise pe direct pe mal, vegheat de caine) si ne-am pregatit de plecare. Gazda, cu ochii mai limpezi, ajunsese intre timp la concluzia ca totusi era cainele lui si nu intelegea cum de ajunsese jigodia inaintea noastra, si uscat pe deasupra! Cand sa plecam, alta dandana: nu voia cainele sa urce in barca! Hai, i-al de ceafa si da-i la rame! Dupa ce am prins vreo douazeci de metri distant de mal, AM INTELES!
Noi fusesem tot timpul pe acelasi mal de pe care plecasem! Ne intorsese curentul dupa ce pierdusem reperul luminilor de la complex! Ne-am uitat unii la altii si ne-a bufnit rasul! Ca ce altceva era sa facem. Am inteles cum de ajunsese cainele inaintea noastra acolo, uscat, am inteles de ce bietul animal nu voia sa urce in barca… ne gandeam cam cata carne aveam in frigider de la cei pe care ii ghidasem gresit, si cam cat ratacisera ei pana au inteles ca nu mergeau bine…

Oricum, nu era timp sa ne gandim prea mult la ei, caci incepea alta zi. O zi care a spalat toate pacatele noptii trecute: vremea a fost exceptionala, noi am fost relativ cuminti, am prins si peste(stiuca a picat la 6 lei kilul si carasul la 4 lei kilul, direct din barca unui bastinas), ne-am dres cu un bors pescaresc de statea matza-n coada…. Si seara, am luat-o de la capat cu vinul! Ca o viatza avem! Iar a doua zi iar era luni…si iar trebuia sa mergem la munca…si sa ne aducem aminte ca aveam chirii de platit…sau rate la banca… iar trafic si zgomot..
Mai e nevoie sa spun ca am plecat de acolo uitandu-ne inapoi?