Iubiri de metrou (II)

Iar intrasem in transa: eram atent doar la masini…sunt pur si simplu zile in care gandurile nu vor sa stea la locul lor. Si nu stau ale naibii nici in ordine: sar de colo-colo, cu tot soiul de idei, de amintiri, de planuri..Sunt haotic in momentele astea…Par oarecum baut. Cand ma trezesc, ceilalti se uita ciudat la mine. Stiu ca nu vorbesc de unul singur…dar e posibil sa oftez, sa murmur cate ceva…
Intr-una din zilele astea stateam atarnat destul de cuminte de bara, in metrou…si, intre doua ganduri, oftez..si..pauza…arunc ochii in jur, constient ca iar bramburisem de-aiurea, prin alte lumi, cautand in ochii celorlalti marturii ale ratacirilor mele.
Privirea mi s-a innecat brusc in luciul apelor a doi ochi crapui ce ma priveau amuzati.
Am deschis gura, vrand parca sa spun ceva, blocat de penibilul situatiei: EA era prea departe..ar fi fost ciudat sa-i spun ceva…si ce sa-i spun? Voiam sa ma scuz, prins aupra faptului..
Cu ochii bufnind deja de-a binelea de ras, incepuse sa-si miste si ea buzele: mi-a luat cateva secunde sa imi dau seama ca ma imita. Atunci mi-am lungit si eu obrazii in zambet.
Am lasat capul in jos, cersind o pauza de gandire. Cand am ridicat ochii din nou, isi plecase si ea fruntea…Ma rog, asa am crezut: am vazut mijindu-i un zambet de sub bretonul taciune care-i incadra arcadele. Carevasazica, jocul continua: ma pandea, vicleana!
Pana sa pun cap la cap o capcana, a trebuit sa cobor..mi-am dat seama in ultimul moment, cand luminitele de semnalizare deja palpaiau. Am facut repede cativa pasi pe peron, apoi, m-am intors, traznit: de ce coborasem? M-am intors, cautand-o… se uita si ea, la zapacitul de mine..a intuit gestul a nehotarare pe care il schita mana mea ridicata.. a ridicat si ea din umeri, inclinand capul pe unul din ei. „ce sa-ti fac?”
Metroul deja se pusese in miscare
Mi-am continuat drumul inciudat. „esti varza!”
……….
Peste cateva zile am regasit-o! nu puteam sa spun ca nu sunt norocos! Nu ma zarise..poate nici nu ma mai stia..i-am cautat ochii ..si apelor lor s-au luminat cand m-a intalnit. O luasem eu prin surprindere de data asta. A tradat-o gestul de a-si aranja parul dupa ureche. I-am imitat gestul: jocul reincepuse!
Cu o statie inainte de destinatia mea, a coborat. Stiam ca data trecuta ramasese in tren…De data asta eram hotarat sa cobor la statia ei. Statia neasteptata m-a dat peste cap. EA facuse cativa pasi pe peron, sa scape de micul suvoi uman si se oprise. Pana sa ma dezmeticesc, usile se inchisesera. Ma asteptase. Iar a zambit, un pic mai trist, ridicand usor din umeri si inclinand capul spre unul din ei.. „ai fost prea departe ”
–––
Am cautat-o in zilele ce au urmat..ma plimbat prin tren, atat cat se putea la orele diminetii. Coboram la fiecare statie si asteptam urmatorul metrou.
Intr-una din zile m-am urcat aproape in fata ei.
Ne uitam, eu nevenindu-mi sa cred, ea oarecum surprinsa. Si-a adunat un pic sprancenele spre radacina gandurilor, de parca se pregatea sa spuna ceva ce avea sa doara. N-am vrut sa aud o dojana…am incercat sa destind umbra ce se lasase peste ochii ei caprui, incruntandu-ma si eu..
A izbucnit in ras!
Am ras si eu..dar foarte putin..ea se intristase, lasand privirea in jos, strangandu-si bratul stang cu cealalta mana. Pana ca intre noi sa incolteasca vreun cuvant am ajuns in urmatoarea statie..
M-a privit repede, s-a intors brusc..tragand spre iesire o geanta mare de voiaj…A iesit, a facut din nou cativa pasi pe peron…si iar s-a oprit.
Intelesesem tristetea ei.
Intr-o incercare de dezmeticeala, am incercat sa strabat prin usile ce se inchideau.
De pe peron, capul ei clatina intr-un zambet dulce-amarui… „prea tarziu”..