Diham (2005)

Am cateva jurnale de prin vremurile cand inca halaudeam potecile tzarisoarei asteia, obicei care, spre rusinea mea, trebuie sa recunosc spasit ca l-am cam pierdut…
Amintirile inca au ramas  asa ca iacatele si pentru cei carora le place literatura de calatorie 

Nici nu mai stiu cine a venit cu ideea… . Cert e ca am cautat o cazare ieftina pe net si, dupa o selectie destul de random, am facut rezervare la cabana Diham. Urma sa ne intalnim 11 prieteni, din Braila, Ploiesti, Bucuresti, Buzau, Calarasi… Nici unul nu mai urcase spre-ncolo, vremea de iarma oferea si ea pentru multi un fior de „prima data” si iata-ne pe drum… Cu trenul personal, ca sa mai dam putina culoare acestei mici aventuri. Am deliberat noi ce am deliberat (cei ce venisem din Bucuresti, care am ajuns primii) si am hotarat sa coboram in Busteni. Evident, din doua variante posibile, am reusit sa o ghicim pe cea mai rea (urcusul mai scurt era prin Predeal). Ce-i drept, a inceput frumos. Cu o pauza de cam o ora la un bufet din apropierea garii, ca sa prindem puteri si ca sa mai intregim gasca. Am intrebat frumos de Diham si am fost ghidati la fel de frumos spre-ncolo…

Dupa vreo ora si-un pic, iata-ne ajunsi. Sau cel putin asa credeam noi. In cinci minute am aflat ca nu credeam bine. Eram la Gura Diham. „-Pai, si spre cabana? – Uite, p-acolo, prin dreapta”. Daca pana aici fusese cu cant si veselie, atunci cand am vazut versantul ne cam razbise tacerea… Ne-am uitat unii la altii, ne-am mai uitat o data la munte, ne-am uitat la adidasii din picioare si apoi la zapada care se vedea printre copaci, am oftat, ne-a bufnit rasul (ca sa nu plangem), am tras aer in piept si am purces la drum. Vreo 200 de metri. Dupa care cautam aerul! Stiam sigur ca toti posedam glezne, genunchi, plamani, inima si alte de-astea trebuincioase si absolut necesare, dar nici unul nu prea mai simtea nimic. Cam acolo a fost punctul de cotitura. Ne-am intrebat foarte serios daca nu era mai bine sa ne intoarcem. Dupa un vot scurt si democratic, prin majoritate simpla am hotarat ca „daca tot am ajuns pana aici…”. Si da-i si urca.

Drumul, marcat. Asta a fost de bine. Zapada incepea sa se topesca, paraiase mici fiind deja formate pe ici, pe colo (evident, pe sub zapada, aflam de ele doar cand piciorul trecea de pojghita de gheata). Asta nu a fost de bine (cam in jumatate de ora nu stiu daca mai era vreunul cu sosetele uscate). Ce ne facea sa mergem totusi inainte era peisajul. Nu prea vorbeam intre noi…pur si simplu ne opream din loc in loc si ne pierdeam ochii pentru cateva clipe intre copaci, prin crengi, pe vai, spre creste… Si iar urcam. Ce-i drept, doar prima parte a drumului a fost mai anevoioasa, dar drumul s-a milostivit apoi de noi si panta a inceput sa se domoleasca… In apropierea fostei cabane vanatoresti, am mai tinut un mic sfat. Unii (mai ales dintre fete) incepusera sa dea evidente semne de oboseala. Iar vot, iar majoritate simpla, si s-au format doua grupuri: unii mai voinici care au luat-o la pas alert, ca sa nu-si strice ritmul, cei mai molcomi urmau sa vina mai agale. Ok, zis si facut. Nu inainte de a manca cate o jumatate de portocala. Providentiala inspiratie a avut cel ce facuse cumparaturile! Vitamina C, naturala de la mama ei, a inceput sa alerge de colo-colo prin vene si ne-a mai dat un strop de avant. Si iata-ne ajunsi! Obrajii variau intre rosu ai alb, sinteam cum clocotim sub pulovere, picioarele erau fleasca, dar noi ne simteam de parca ajunsesem in varful Everest! Repede, cazarea (10 paturi, o singura camera, insa cu dus), dusul necesar, un ceai jos, la cantina si hai sa facem gratarul. Gazda (patroana sau administrator, nu stiu exact) ne-a indicat un locsor, ne-a dat lemne si gratar si am trecut la treaba… ma rog, intai am lasat fetele sa se joace cu toporul (stiu ca nu e recondat sa pui alaturi doua elemente periculoase si imprevizibile) si dupa ce am constientizat ca in ritmul lor ne prindea seara fara lemne taiate am preluat stafeta. Gratarul de porcusor a fost excelent, atmosfera la superlativ, buna dispozitie era la ea acasa si unde mai pui ca a tinut si vremea cu noi. Noaptea au venit si soldatei de la unitatea de vanatori de munte din apropiere si dupa ce am trimis fetele la culcare, am dat-o pe cantece catanesti (mai stiam si noi cate ceva, cat sa nu ne facem de ras).

Dimineata, dupa dus am urmat cu sfintenie programul de revelatie in fata crestelor ce ne inconjurau. Dupa ce ne-am incarcat ochii si sufletul, am pus iar de un gratarel. La cat hohot de ras era acolo, a inceput si soarele sa se uite mai atent la noi. Si uite-asa, in jurul orei doisprezece puloverele disparusera din dotare, la fel si adidasii, tricourile (am renuntat la tot ce-am putut cat sa ramanem decenti) si pana la o bataie cu zapada in picioarele goale nu a fost decat un pas pe care nu ne-am sfiit sa-l facem. Ne-am zvantat un pic (asa am facut prima plaja din acel an la 1300 de metri altitudine ) si apoi cu greu ne-am rupt de pe pajiste, ne-am pregatit bagajele, am oftat si am luat-o iar la pas. Spre Predeal, de data asta. Am mai fi ramas, dar a doua zi era iar luni si cam toti trebuia sa fim pe baricade. Nu am mai fost de atunci la cabana, desi toti am promis ca vom reveni (macar sa recuperam puloverul pe care il uitase unul din noi). Mult timp insa dupa aceasta expeditie, cand ne intalneam pe strada cei ce ne incumetasem sa uitam pentru doua zile de zeama cosmopolita a oraselor, de problemele de la munca, se stres, smog si alte asemenea marturii de civilizatie, ne uitam unii in ochii altora, oftam un pic a dor si incepeam sa radem, sincer si destul de salbatic…

Ne uitam unii la altii, dar de fapt in fata ochilor fiecare revedea traseul, vedea crestele muntilor la ceasul diminetii si nu in ultimul rand bataia cu zapada urmata de cea mai frumosa plaja facuta vreodata… .