Arhive pe etichete: amintiri

Amintire cu un acordeon

Tramvaiul ţãcãnea monoton, bifând înfundat fiecare legãturã dintre şine. Nu foarte rapid. Îi aducea aminte de trenurile “personal” din anii studenţiei. Era cald, ca atunci. Îşi aducea aminte de drumul din ultima varã, de dupã licenţã, când cãlãtorise cu fundul pe scãri, rezemat pe spate în genunchii Ei. Nu era un teribilist, dar simţise cã drumul acela era cumva “altfel”. Avea senzaţia cã lucrurile aveau sã prindã un contur aparte din acel moment încolo. Cã era ultimul moment de libertate purã. Cã de atunci încolo lucrurile aveau sã se aşeze pe un altfel de fãgaş. Mai matur. Mai linistit. Cuminte, dar împlinit. Timpul ce avea sã curgã urma sã-I demonstreze cã se înşela. Destul de crunt. Eh, dacã toţi le-ar şti pe toate de dinainte…

Oftã, cumva. Într-un fel de “pfff!” care îi atrase atenţia Ei. Altã Ea. Nu rãspunse întrebãrii nerostite din ochii Ei. N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt. Din simplul fapt cã nu avea rãbdare. O iubea şi tocmai pentru cã o iubea îl durea orice moment pe care Ea nu doar ca nu îl împãrtãşea cu El, dar îi şi dãdea de înţeles cã Ei îi era cam perpendicular cum simţea El clipa. Sau subiectul, dupã caz. Iubea durând, ca un adolescent.

Tramvaiul se pusese din nou în mişcare şi, pânã sã se lãmureascã cãrui vagabond îi era adresatã grimasa Ei (avea o extraordinarã repulsie pentru tot ce însemna “murdar”), auzi acordeonul. Întoarse capul cu un început de zâmbet. Vãzu puştoaica şi zâmbetul deveni mai puternic, desenându-se ferm sub bolta mustãţii. O ştia de mult. Aveau o “poveste”.

Trecuserã aproape 7 ani de-atunci. Ea nu era nici mãcar “puştoaicã”. O ţigãncuşã nu cu mult mai mare decat acordeonul ancorat de umeri. Sã fi avut…cât? 7-8 ani, probabil. Murdãricã, dar nu soioasã ca alţi cerşetori. Avea un defect la gamba piciorului, evidenţiat de cracul pantalonului suflecat ostentativ pânã peste genunchi. Ochii nu implorau, dar nu erau nici nu erau flegmatici. Nici nu priveau in gol. Afişau un fel de seriozitate blazatã, ca aceea a omului care se duce la muncã. Mulţumea muţeste, dintr-o înclinare scurtã a capului, fiecãrui cãlãtor care lãsa sã cadã câte un ban în sticla de plastic tãiatã cât sa slujeascã de “cutie a milei”, agãţatã cu o sârma de o margine a acordeonului. Fãcuse deja un dus-întors prin tramvai şi se oprise in faţa Lui. Aşa se nimerise. Se ţinea cu o mânã de o barã, aşteptând staţia.

Se uita la ea aşa cum obisnuia sã facã pe vremea aceea, când încã se uita fascinat la oameni. Era ciudat cu aceste introspecţii ale Lui. Ţigãncuşa îi simţise şi ea privirea şi clipea nedumeritã.

–          Ştii “Valurile Dunarii”?

Întrebarea venise pur şi simplu. Sunetele acordeonului stârniserã, pare-se, ceva amintiri. Sau poate a vrut sã iasã dintr-un moment penibil, simţindu-se vinovat cã El era cel care îl crease. Poate amândouã…

O înclinare scurtã din cap şi degetele începurã sã alunece din nou pe clape.

–          Uite, mã, cã ştie Strauss!

–          Ce zici, frate? Meserie!

Trei adolescenţi se hãhãiau la ţigãncuşã

Ea se opri şi catadicsi sã la arunce o privire cât sã-i corecteze:

–          Iosif Ivanovici!

Era rândul Lui sã râdã!

–          Bravo! Aşa e!

Râdea în hohote, fãcându-i pe cei trei sã se simtã stânjeniţi. Ochii cãprui ai ţigãncuşei jubilau. Era victoria ei. O merita.

I-a strecurat o bancnota de 5 lei şi a coborât, chicotind încã.

Ţigãncuşa crescuse. Se simţea domnişoarã şi voia sã arate asta, dar “meseria” nu prea îi dãdea voie: pãrul pieptãnat se oprea ciudat pe umerii strâmbaţi de greutatea acordeonului, o braţarã de argint subţire pãrea cã nu-şi gãsise cel mai potrivit loc pe mâna musculoasã, puternicã iar unghiile date cu ojã roşie pãreau groteşti în şlapii ce încãlţau picioarele murdare de praful Bucureştiului.

Când a trecut pe lângã El, a oprit-o, punându-i o mânã pe umãr a lasat sa cadã o bancnotã în sticla de plastic tãiatã cât sã slujeascã de “cutie a milei”.

–          Mai ştii “Valurile Dunarii”?

Ochii cãprui pãreau cã jubileazã. Poate doar i se pãruse Lui. Sau aşa i-a plãcut Lui sã creadã.

Şi a stat şi a ascultat, deşi Ea îl scuturase energic de mânã, sã lase “mizeria” în pace.

Când au coborât, Ea era enervatã:

–          Ce-a fost faza aia?

A dat din umeri şi-atât.

N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt

2 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Cu genunchii juliţi

–          Vreau să mă caţăr acolo! Mmm…Ţi se pare ciudat, nu?

Ea era deja în picioare pe o bancă. Eu, în faţa bãncii, cu faţa îngropatã pe jumãtate în pântecul ei cald. Doi obraznici. E drept cã ne ascundea destul de bine întunericul serii aceleia, dar tot se chema cã eram necuviincioşi. Nişte huligani.

Am ridicat ochii să­-i urmãresc privirea, sã-mi dau seama ce însemna „acolo”.

Am vazut stânca ce se înãlţa înspre apã, cumva în drumul lunii, şi, dupã o jumãtate de minut de tãcere am început sã chicotesc. Nu-mi mai aduc aminte dacã am chicotit doar în mine sau dacã am lãsat gândul sã se facã simţit şi aerul rãcoros al serii.

Mi se pãrea nefiresc sã fiu EU cel întrebat dacã mi se pare ciudatã plãcerea de a te cocoţa undeva…

În jumãtatea aceea de minut de tãcere mi-am adus aminte de toate momentele în care prietenii mei s-au uitat mustrãtor la mine. Deja nu se mai oboseau sã strige la mine sã mã dau jos, să mă potolesc… îmi ştiau deja prea bine teribilismul neastâmpãrat. Mã vãzuserã escaladând gardul şcolii, suindu-mã pe sãli de sport sau pe centrale termice de cartier dupã mingii evadate din terenul de fotbal, mã vãzuserã sãrind de pe malul înalt al falezei, mã vãzuserã cãzând din castan, cu douã crengi dupã mine, julit dar mândru de câte flori aveam drept pradã, mã vãzuserã înotând în septembrie în Dunãre, într-un miez de noapte…şi cum nu m-au tot vãzut, sãracii! Trebuie cã le-am fost totuşi tare drag dacã dupã atâtea (blânde, totuşi) nefãcute nu s-au lepãdat de mine!

Şi, dupã un sfert de veşnicie de atunci, de la anii aceia în care felul lumii de-a fi nu reuşea sã gãseascã logice zãgazuri pentru  necuminţeniile mele, iatã-mã întrebat dacã mi se pare ciudat sã vrei sã te sui pe un colţ de stâncã.

Nu, nu mi se pare deloc ciudat.

Pe sub costumul de corporatist de zi cu zi, sub pantalonii calcaţi la dungã, dupã mai bine de 30 de ani, încã am genunchii juliţi…

Nu crezi?

Hai sã vedem cine ajunge primul în vãrf!

3 comentarii

Din categoria eu, printre oameni

Pâine

…file din jurnalul anilor trecuţi

(25 ianuarie 2009)

Copilăria mea a fost împărţită  între cărţi, maidan, malurile Dunarii şi bucătaria mamei.
Bucătaria era a mamei atunci când din sertarul închis al recamierului ieşea, ca o carte de vrăji, un caiet mare, vechi, în coperţi tari, galbene, purtând pe ele pete de ulei şi creme ca mărturie a grozavelor creaţii culinare.
De la reţete de mâncăruri până la cele mai trăznite torturi, creme, îngheţate şi prăjituri. Pe vremea lui Ceaşcă nu prea erau multe dulciuri prin cofetării, dar din bucătăria mamei dulciurile ieşeau în fiecare sâmbătă ca  un triumf al celor ce ştiau că o prăjitură înseamnă mai mult decât o pâine însiropată şi ornată cu o urmă de jeleu insipid.
La început, raidurile în bucătaria mamei se rezumau la vămuirea cratiţelor în care se răceau cremele şi la dijmuierea foilor de Alba-ca-zăpada, care niciodată nu scapau cu marginile neciupite.
Mama le lua mereu apărarea şi, drept pedeapsă, când mă prindea, a început să mă întemniţeze lângă ea, la paza cratiţelor – amestecând încet cremele, să nu se prindă- şi mai apoi la pregătirea diferitelor compoziţii.
Apoi am prins şi eu curiozitatea de a experimenta câte un pic, de a călca un pic pe lângă reţeta, pentru un strop de personalitate.
Că a început să-mi placă, nu mai e rost să spun. Iar mândria de a-mi auzi lăudată munca de către degustători era pur şi simplu nepreţuită (da, da pentru toate celelalte există Mastercard ).
Era însă ceva cu totul aparte când mama făcea pâine. Lipsea ceva în aer din culoarea momentelor ce se pregăteau de felurite deserturi, dar se simţea ALTCEVA. Era o încărcătură mai puternică, era că un ritual ale cărui întelesuri nu-mi erau desluşite.
Cred că avea ceva de-a face cu faptul că mama era mai tăcută, că îi simţeam pur şi simplu truda…poate pentru că mi se părea ca în tăcerea ei se împleteau descântece…poate solemnitatea gesturilor cu care închina aluatul după ce îl termina de frământat.
Iar gustul pâinii făcute de mama nu l-am regăsit în anii aceştia nicăieri în altă parte…

Ieri am făcut o incursiune la ADN, credinciosul meu tovarăş de perindări bahice, unde trupa era completată de „micutzul” sau frăţior şi de Papi, împătimit incurabil al motoarelor pe două roţi. După trebăluiala care ne strânsese împreună (am montat ceva mobilă în camera tovarăşului ADN) inevitabil am început să experimentăm iaraşi câte ceva în bucătărie. De data aceasta s-a inventat un altfel de omletă, care numai a omletă nu semăna -dar arăta de milioane, într-o tavă yena-, s-a prăjit merluciu (pasiunea lui Papi), s-au copt patru bulgări de bulz…

E, şi nu ştiu cum, ADN-u mi-a adus aminte că la un moment dat am promis că o sa fac pâine de casă.
Nu era timp de stat pe gânduri, o asemenea promisiune trebuie întotdeauna onorată, aşa că am pus mâna pe telefon şi am ţinut sfat de taină cu mama.

Nu mai făcusem niciodată pâine şi chiar îmi doream. Masa pregătită de lucru, prietenii strânşi în jurul meu, totul aştepta… Şi am început: am pregătit întâi drojdia… am pus făină în ceaun, presărând-o cu sare… am făcut locaş în mijloc şi am adăugat drojdia frecată… am început să frământ, adăugând din când apă călduţă…La început mi-a fost un pic frică: mâinile dădeau semne de oboseală, palmele ţipând parcă a început de crampe.
Da’ nu m-am lăsat: m-am detaşat de tot ce era în jur: eram doar eu şi aluatul. Făina se transforma ca vrăjită, mâinile amestecau şi frământau deja într-un ritm plăcut şi liniştitor şi un ciudat sentiment de putere simteam că mă umple prin toate colţişoarele. Trupeţii făceau glume, dar îi simteam şi pe ei curioşi. Oricât ar fi fost de simplu în aparenţă, A FACE PÂINE era un moment aparte pentru fiecare dintre ei.
Frământam şi nu puteam să mă detaşez de mândria care mă umplea…era bucurie, era putere!
Am împărţit aluatul în două, şi l-am lăsat la crescut. Şi încă ce a crescut! O jumătate am lăsat-o simplă, am împletit-o şi am aşezat-o rotund în ceaun (în lipsă de alte recipiente, dar s-a dovedit a fi o întâmplare inspirată) iar cealaltă jumătate s-a transformat în pâinicuţe umplute cu brânză şi Kaiser (nu ne-am putut abţine să nu  experimentăm).
Pâinicuţele nu am mai stat să le gust (se făcuse deja “mâine”, iar somnul chemat de conţinutul celor nouă sticle goale de Pinot începea să nu se mai înţeleagă cu noi)…
Dar pâinea! Mi s-a părut una din cele mai grozave pâini mâncate vreodată!

Mirosul cojii fierbinţi mă trimisese din nou Acasă, în bucătăria mamei…

10 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu

Silnicie

Zilele trecute a nins. Un pic. Dar a nins.
Eram deja pe baricade, cu nasul în tastaturã şi ochii aruncaţi pe sub sprâncene în monitor, cu gândurile împrãştiate, cum mi se întâmplã adesea. Şi am prins, aşa, parcã din altã lume, vorbele astea:
– “Uite! Ninge!”
La nici un minut, iaca şi un mail de la o coleguţã, de sãlãşluieşte pe alt etaj:
“Ai vazut cã ninge?”
Am încercat sã mai leg câteva gânduri pe o nu-ştiu-ce opinie, dar deja simţeam cã…ceva mã sâcâie. Mi-am ridicat şi eu ochii spre geam.
Nimic.
M-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastrã.
Nimic.
Cât voiam sã vãd dintr-o fulguialã de câteva minute? Am deschis geamul şi am strecurat un ochi pe stradã.
Nimic.
Cât voiam eu sã ştie sã pãstreze Bucureştiul ãsta bolnav din câţiva fulgi zburliţi de zãpadã?
M-am întors la ale mele, cu un gust de dezamagire amãrui între gânduri de care n-am reuşit sã scap toatã ziua. Şi toatã ziua mi-au revenit în minte imagini pe care le-am crezut uitate, din anii copilãriei, când asteptam hãmesiţi prima ninsoare. Era de-ajuns sã vedem norii plumburii adunându-se şi ne cãţãram pe fotoliul de lângã geam, cu nasurile lipite de sticla rece, pândind fulgii pânã acolo încât ni-i plãsmuiam în minte din amintirile ninsorilor din anii trecuţi. Ba încã, într-unul din ani, mânaţi de nerãbdare, am facut şi o incantaţie şi din incantaţie am încropit un mic numar de iluzionism, rãzuind scârţietoare de peretele balconului spânzurat la etajul 4, umplând aerul acelei dupã-amieze şi pãmântul din spatele blocului de picãţele de “zãpada artificialã”.
Şi dorul ãsta, frãmântarea asta, de a vedea prima ninsoare, m-a urmarit peste ani. Şi în fiecare an m-am oprit din ceea ce fãceam şi îmi târguiam cîteva secunde numai pentru mine şi pentru acei primi fulgi, oricât de zgribuliţi şi de prãpãdiţi ar fi fost ei.
Ce m-o fi apucat anul ãsta, sã mã înghesui în cele lumeşti, seci şi abstracte, mirosind a nimic, a greu şi a grabã şi sã las deoparte clipele acelea de le aveam pentru mine, nu înţeleg!
Când ciorilor am ajuns sã negustoresc atât de pãgubos între amintirile copilãriei mele şi prezentul atât de al altora, nu ştiu…
==
Mãi oameni buni, aşa m-a chinuit a dor amintirea primilor fulgi, de când mergeam în picioare pe sub masã, de mi se strânge şi acum inima când îmi dau seama de câtã silnicie am fost în stare!

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal