Pâine

…file din jurnalul anilor trecuţi

(25 ianuarie 2009)

Copilăria mea a fost împărţită  între cărţi, maidan, malurile Dunarii şi bucătaria mamei.
Bucătaria era a mamei atunci când din sertarul închis al recamierului ieşea, ca o carte de vrăji, un caiet mare, vechi, în coperţi tari, galbene, purtând pe ele pete de ulei şi creme ca mărturie a grozavelor creaţii culinare.
De la reţete de mâncăruri până la cele mai trăznite torturi, creme, îngheţate şi prăjituri. Pe vremea lui Ceaşcă nu prea erau multe dulciuri prin cofetării, dar din bucătăria mamei dulciurile ieşeau în fiecare sâmbătă ca  un triumf al celor ce ştiau că o prăjitură înseamnă mai mult decât o pâine însiropată şi ornată cu o urmă de jeleu insipid.
La început, raidurile în bucătaria mamei se rezumau la vămuirea cratiţelor în care se răceau cremele şi la dijmuierea foilor de Alba-ca-zăpada, care niciodată nu scapau cu marginile neciupite.
Mama le lua mereu apărarea şi, drept pedeapsă, când mă prindea, a început să mă întemniţeze lângă ea, la paza cratiţelor – amestecând încet cremele, să nu se prindă- şi mai apoi la pregătirea diferitelor compoziţii.
Apoi am prins şi eu curiozitatea de a experimenta câte un pic, de a călca un pic pe lângă reţeta, pentru un strop de personalitate.
Că a început să-mi placă, nu mai e rost să spun. Iar mândria de a-mi auzi lăudată munca de către degustători era pur şi simplu nepreţuită (da, da pentru toate celelalte există Mastercard ).
Era însă ceva cu totul aparte când mama făcea pâine. Lipsea ceva în aer din culoarea momentelor ce se pregăteau de felurite deserturi, dar se simţea ALTCEVA. Era o încărcătură mai puternică, era că un ritual ale cărui întelesuri nu-mi erau desluşite.
Cred că avea ceva de-a face cu faptul că mama era mai tăcută, că îi simţeam pur şi simplu truda…poate pentru că mi se părea ca în tăcerea ei se împleteau descântece…poate solemnitatea gesturilor cu care închina aluatul după ce îl termina de frământat.
Iar gustul pâinii făcute de mama nu l-am regăsit în anii aceştia nicăieri în altă parte…

Ieri am făcut o incursiune la ADN, credinciosul meu tovarăş de perindări bahice, unde trupa era completată de „micutzul” sau frăţior şi de Papi, împătimit incurabil al motoarelor pe două roţi. După trebăluiala care ne strânsese împreună (am montat ceva mobilă în camera tovarăşului ADN) inevitabil am început să experimentăm iaraşi câte ceva în bucătărie. De data aceasta s-a inventat un altfel de omletă, care numai a omletă nu semăna -dar arăta de milioane, într-o tavă yena-, s-a prăjit merluciu (pasiunea lui Papi), s-au copt patru bulgări de bulz…

E, şi nu ştiu cum, ADN-u mi-a adus aminte că la un moment dat am promis că o sa fac pâine de casă.
Nu era timp de stat pe gânduri, o asemenea promisiune trebuie întotdeauna onorată, aşa că am pus mâna pe telefon şi am ţinut sfat de taină cu mama.

Nu mai făcusem niciodată pâine şi chiar îmi doream. Masa pregătită de lucru, prietenii strânşi în jurul meu, totul aştepta… Şi am început: am pregătit întâi drojdia… am pus făină în ceaun, presărând-o cu sare… am făcut locaş în mijloc şi am adăugat drojdia frecată… am început să frământ, adăugând din când apă călduţă…La început mi-a fost un pic frică: mâinile dădeau semne de oboseală, palmele ţipând parcă a început de crampe.
Da’ nu m-am lăsat: m-am detaşat de tot ce era în jur: eram doar eu şi aluatul. Făina se transforma ca vrăjită, mâinile amestecau şi frământau deja într-un ritm plăcut şi liniştitor şi un ciudat sentiment de putere simteam că mă umple prin toate colţişoarele. Trupeţii făceau glume, dar îi simteam şi pe ei curioşi. Oricât ar fi fost de simplu în aparenţă, A FACE PÂINE era un moment aparte pentru fiecare dintre ei.
Frământam şi nu puteam să mă detaşez de mândria care mă umplea…era bucurie, era putere!
Am împărţit aluatul în două, şi l-am lăsat la crescut. Şi încă ce a crescut! O jumătate am lăsat-o simplă, am împletit-o şi am aşezat-o rotund în ceaun (în lipsă de alte recipiente, dar s-a dovedit a fi o întâmplare inspirată) iar cealaltă jumătate s-a transformat în pâinicuţe umplute cu brânză şi Kaiser (nu ne-am putut abţine să nu  experimentăm).
Pâinicuţele nu am mai stat să le gust (se făcuse deja “mâine”, iar somnul chemat de conţinutul celor nouă sticle goale de Pinot începea să nu se mai înţeleagă cu noi)…
Dar pâinea! Mi s-a părut una din cele mai grozave pâini mâncate vreodată!

Mirosul cojii fierbinţi mă trimisese din nou Acasă, în bucătăria mamei…