Natură statică – Luka şi pahar

Se-aruncă depărtarea
În hăul dinspre tine
Şi totuşi încă eşti
Copac cerşindu-şi vine…

Cuvintele ţi-s oarbe,
Şi-un piept să se destindă
Aşteaptă râsul tău
Cules de prin oglindă

Şi totuşi mai respiri
Un iz de flori de vie
Ce-n zori tot îl trimiţi
De-Acolo să-l îmbie

Şi uneori, în noapte,
Aduni păpuşi la masă
Tot repetând un rol
Cu El venind Acasă …

Scrie un comentariu

Din categoria rataciri bahice, versuri

La început

La început de viaţă
Copilului cel nou
Pentru-a alege, lucruri
Se-ntind pe un platou

Atras de-a lor culoare
De zumzet, de sonor,
Şi-alege omuleţul
Destin în viitor

Zâmbind spre marea taină
– La ce-am avut eu gândul? –
Am ezitat o clipă
Şi am ales cuvântul

4 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, versuri

Rana de luntre

Rana de luntre e o zbatere între doruri: între tânjirea după frumuseţea şi farmecele sălbăticiei şi nerăbdarea de a ajunge în căldura casei.

E o rană tare afurisită, căci e crestată în apa sufletului şi doar prea puţini ştiu să o vadă, iar de înţeles, nici tu nu reuşeşti să-i dai mereu o desluşire…

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, rataciri bahice

Zic şi eu(despre relaţii)

Relaţii care au început extrem de frumos au eşuat lamentabil, aşa cum relaţii aparent imposibile sunt încă în picioare…

La un moment dat am ajuns la concluzia că nu există o “reţetă” universală pentru succesul unei relaţii, dar am considerat mereu că sunt mult mai durabile relaţiile bazate pe o prietenie sinceră, cuprinzând acele atribute care în ziua de azi sună atât de demagogic: încredere şi respect reciproc.

 

Dacă e totuşi să mă încăpăţânez să creionez o “reţetă de succes” a unei relaţii, atunci aş zice cum că secretul nu constă în compromis(imagine a toleranţei) cum nu stă nici într-o potrivire aproape totală, până la pierderea identităţii  LUI în EA (sau invers), după cum nu stă nici în existenţa contrastelor care creează doi poli ce se atrag metafizic.

 

Secretul constă în conştientizarea sensibilităţii celuilalt şi, după conştientizare, în îmbrăţişarea acelei sensibilităţi.

 

Musai trebuie să existe aceşti doi paşi: pentru că simpla conştientizare poate fi un proces strict intelectual, sortit să rămană steril, ca orice observaţie care rămâne doar o observaţie.

Cred că e cam ca atunci când Nichita a zis: “să spui ierbii că este verde, nu este o recunoaştere”.

Când SIMŢI sensibilitatea celuilalt, al doilea pas, cel al îmbrăţişării, când vine ca un semn al unei potriviri fecunde, primăvăratice, vine aproape instinctiv, cum iarăşi superb a completat Nichita: “să spui ierbii că ESTE, este o recunoaştere; şi bineînţeles că te transformi în cal şi te apucă foamea”.

 

Altminteri, toate floricele şi bravadele, toate poeziile şi toate încântările generate de eventuale sclipiri de autentic şi originalitate nu vor rămâne altceva decât experienţe punctuale, a căror amintire e oricând atât de uşor de risipit de probleme şi de situaţii de un banal poate grotesc.

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

 

==

 

Hanibal

(Eugen Jebeleanu)

 

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulandă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Zic şi eu(despre iubire şi ură)

Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!

Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.

Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.

Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…

În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.

Aşa cred.

Zic şi eu.

3 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, rataciri bahice

Zic şi eu (despre despărţiri)

Vorbeam acu’ ceva vreme cu cineva despre despărţiri, şi mi se povestea despre ceea ce ia cu el cel ce pleacă, despre sufletul amar al celui rămas şi despre golul creat de acea plecare.

Am stat, am mustăcit un pic, apoi am zis aşa:

 

Da, dezamăgire nu are cum să nu fie. Dar, de luat, când e să plece, celălalt nu are cum să ia altceva decât momentele care i-au fost dedicate. Să le ia, că sunt darurile făcute lui.

Ducă-se!

 

Sufletul nimănui nu e ceea ce “a fost”. Ceea ce a fost e, până la urmă, un rezultat, iar orice rezultat e supus timpului şi, deci, cu variaţiile de rigoare, tributar efemeritătii.

Sufletul e un continuu creuzet. Iar ce iese din creuzetul acela depinde de ceea ce amesteci în el.

Amestecă-se!

 

Golul care apare nu e un gol a ceva ce a plecat, ci a ceea ce ai fi vrut să se nască pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că te defineşte golul, ci naşterea.

Naşte-ne-vom!

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

6 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, rataciri bahice

CUBA

Erau zilele de început ale Hogeagului.
Venise iar o seară ca multe din cele ce aveau să urmeze în camera cu perdea de iederă şi iar frângeam gâtul unei sticle de Pinot Noir cu cei aproape de suflet(era pe vremea când Murfatlarul încă făcea vin din struguri şi nu din concentrat de must).
Nu mai ştiu cum, dar, dintr-una în alta, cum ni se întâmpla fără să ne mai mire, discuţia a ajuns la călătorii. Eu nu ieşisem încă din ţară şi, uite-aşa, am stabilit cu nea’ Manolache că, la un moment dat, într-un an-doi, vom merge să vedem LUMEA. Nu mă întrebaţi de unde, ce şi cum, dar am hotărât ad-hoc că LUMEA începe din CUBA.
Peste vreme, ne-am interesat despre drum, anotimpuri, obiceiuri, costuri (mai ales)…am vorbit cu oameni care au fost pe-acolo…dar au trecut încet-încet nu luni, ci ani, şi CUBA a rămas doar o amintire uitându-se pe sine în umbra unei seri din camera cu perdea de iederă.
Asta până într-o seară din unul din anii în care am mai pus un semn de vreme pe rabojul trecerii mele : o prietenă, amintindu-şi de poveştile din vremea Hogeagului, mi-a făcut cadou un ghid turistic despre Cuba.
Răsfoind ghidul, tolănit într-un cot în pat, mi-am dat seama că pentru mine CUBA înseamnă mai mult decât o călătorie. Dincolo de o aventură mai mult sau mai puţin excentrică şi exotică, pentru mine înseamnă o confirmare a unei independente mature. Pentru că aşa simt eu.
Voi sta în fund pe o plajă, cu picioarele goale, în pantaloni de doc uşor, cu o cămaşă încheiată doar la doi-trei nasturi şi voi pufăi o ţigară de foi. Voi râde. Aşa, dintr-o dată, fără vreun alt motiv.

Însă nu doar pentru asta voi ajunge în CUBA.
Chiar vreau să văd şi să simt oamenii de acolo. Singurul lucru rău pe care l-am auzit până acum despre ei e că sunt „ciubucari” : „ciupesc” turiştii de fiecare monedă pe care o pot obţine… în rest, numai de bine.
Iată câteva cuvinte din ghidul de vă pomeneam mai devreme:
„popor deosebit de moral, cubanezii sunt extrem de politicoşi cu ceilalti. Sunt îngăduitori şi generoşi faţă de greşeli […]. Sunt încrezători şi expansivi, iar în faţa greutăţilor afişează o veselie zgomotoasă”.

Da, voi ajunge în CUBA!

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni