Arhive pe categorii: Social

Ziua buletinului

Nu ma asteptam sa scap repede. Asa ca am plecat la drum incarcat cu rabdare. Dar mi-am pierdut rabdarea de cum am iesit pe usa: cautandu-ma pe scari prin buzunare, mi-am dat seama ca nu am abonamentul de metrou si nici vestitul card RATB cu  rol vital in viata majoritatii „capitalistilor”.

Asa ca m-am intors, bodoganind, sa le caut. Tot cautand, mi-am dat seama ca lipsesc si manusile..si caciula… Deja cam banuiam ce se intamplase, asa ca am lasat cautarea balta si m-am pus pe drum. Eram cam 11…
Da-i cu metroul, da-i cu tramvaiul..cand: Tzaaar, tembelefonul, cu Aiurashu pe partea cealalta
– Ce faci, ma?
– Uite, pe drumuri…sa schimb buletinul.
– Aha! Bai! Fii atent de ce te-am sunat: am facut ordine prin masina dupa expeditia de sambata si am gasit manusile tale…si caciula…si un abonament..si un card de-ala RATB
– Mda! Banuiam ca pe acolo ramasesera! Asta e! Hai ca vedem cum facem sa ne intalnim diseara sa le recuperez.
Evident ca in foiala din masina la intoarcerea din expeditia de la Brasov  cazusera de toate de prin toate buzunarele, caci la un moment dat ne incalziseram toti si am pus toate hainele gramada pe bancheta din spate..ma rog, asta cu expeditia e o alta poveste.
Buun!
Prima oprire la posta, pentru timbre fiscale. Cald al naibii inauntru iar eu transpiram dihai la costum si cu cravata stransa corespunzator pe marul lui Adam..in fine, alte incidente nu au mai fost, asa ca in 30 de minute ieseam triumfator cu doua timbre in portofel! Bine, n-am inteles de ce nu gandisera un ghiseu pentru achizitii rapide, ceva cam cum e intr-un hipermarket casa pestru „mai putin de 10 produse”, dar cum n-aveam de gand sa revolutionez sistemul PTTR, am mers mai departe cu problemele mele. Opresc sa fac si copii xerox dupa oaresce documente: 1 minut. Bun! Asa da!
Ajung la sectie, ma uit la avizier: aveam de toate, mai putin o taxa de 7 lei pe care nu o achitasem. Ma uit pe anunt: scria „taxa CEC”. Reiau traseul in minte, imi aduc aminte ca am trecut pe langa o agentie CEC, ma duc acolo bucuros, cand:
– Aaaaa! pai nu aici! sunt doar trei unitati in care se incaseaza taxele astea! Acolo, acolo si acolo
Pentru ca inca taceam si inca nu disparusem din fata ei, biata femeie mi-a mai repetat o data:
– Acolo, acolo si acolo!
Eu intelesesem si retinusem de prima oara, da’ nu reuseam sa pricep „DE CEEEE???”
Zic:
– 3 unitati pentru tot Bucurestiul?
– A, nu! astea sunt numai pentru sectorul 5.
Deja imi venea sa rad…de nervi.
In fine…plec, iar tramvai…da-i si per-pedes…ajung la una din unitatile de pe „lista”
Intru, ma pun frumos la coada – lejer, doar o persoana inainte. Ajung, ii explic colegei problema si imi da raspunsul ala pe care nu vrei sa-l auzi:
– AAA! Pai nu aici! Iesiti si prima pe stanga.
Ce sa fac? Am iesit. Am facut prima la stanga…si sa mi se faca rau! Ca n-am facut decat un pas la stanga si m-am infipt intr-o coada…sa zic ca avea vreo 300 de persoane. Ma uit de-a lungul cozii: da, se infigea in „prima pe stanga”. N-am vrut sa cred totusi ca sunt asa ghinionist si ma strecor inauntru. Si am avut bafta! Coada aia mare era pentru impozite. Eu eram la „taxe”: lejer, doar vreo 20 de persoane!
Si iata-ma inca o data triumfator dupa inca vreo 40 de minute de per-peses si tramvai, falfaind cererea de preschimbare a buletinului prin fata ochilor tantei de la evidenta populatiei.
Care tanti evident ca habar n-avea de drumurile mele de pana la ora aceea si avea chef de glume:
– Aha! deci: domnul Petru!
– da
– 33 de ani…divortat?
– nu…am bifat „necasatorit”
– aha! Pai de ce, domnu’ Petru? Se poate?
– Pai…de! Am avut noroc pana acum!
S-a uitat stramb la mine si m-a lasat in pace.
Stau la poza…ma ridic si astept..
– Pai..gata! Ne vedem peste 10 zile!
– Pai…si eu cum iau buletinul nou? Vin cu certificatul de nastere? Imi dati vreun bon, ceva?
– Nu! Veniti, spuneti numele si luati documentul.
Mai sa fie! Pe bune de nu as face un experiment, sa trimit un prieten care sa semene un pic cu mine sa imi actul de identitate. Are cel putin 50% sanse de reusita!
Si gata!
Total: 3 ore si jumatate.
Un fleac!

4 comentarii

Din categoria printre oameni, Social

Cica…”ramai liber”. Punct „ro”

S-a intamplat ca intr-o seara a intarziat mai mult metroul. Si tot mergand eu agale de la un capat la altul al falezei (peronul , adicatelea), am zarit agatzat pe unul din stalpi, un manifest. Ca tot aveam o gramada de treaba, am stat de mi-am aruncat un pic ochii pe el. Manifestul chema la protest impotriva documentelor cipate. Adicatelea alea cu CIP :) . Am dat din umeri si am trecut mai departe. Mi-a ramas insa pe creier adresa de web din finalul manifestului.
Cica „ramailiber.ro”. Pana la urma, stateam eu si ma gandeam, care-i legatura intre libertate si nenorocitul ala de cip? Ca, din cate stiu, nu are cin’ stie ce informatii. Da, sunt date cu caracter personal, dar difera doar modalitatea de citire. In comparatie cu datele de trebuie sa ti le lectureze tovarasul organ cand e cazul. Mare chestie! …Poate e mai bine asa: mai sigur inveti pe cineva sa treaca docomentul peste un aparat de citire si apoi sa apese ritualic cateva botoane decat sa-l inveti sa citeasca :)
Si, pana la urma, libertate de la ce? Ca io unul nu ma stiu cu musca pe caciula. Eh, nu-s io ala mai sfantu’ din cetate, dar, mancati-as sufletul, de la gandul mustrator al calatoriilor fara bilet pe RATB si psihoza urmarii mele, al lu’ Petru, de Interpol, SIE, SRI, CIA si alte cele prin accesarea datelor de pe cip…e vorba de multa tzigla lipsa….
Adica, in mintea mea aia simpla, cam ce libertate mi se ingradeste? a anonimatului? Hai sa fim sobri!

(Si, pana la urma, daca o iesi la iveala ceva putred, zic eu ca om sti sa indreptam facatura. Daca nu vom face asta, inseamna ca nu de doare chiar asa tare. Cam cum am vazut eu si faza cu protestele… -nota din 10.02.2012-)
In fine!
Ajung amus acasa si imi amintii de fluturas. Curios nevoie mare, si profitand ca am prins firul purtator de net, dau si caut. Adica aia cu ramailiber. Punct RO.
Cand se incarca prima pagina, imi scoate ochiul un articol „incepe insemnarea cu cifra fiarei – suntem obilgati sa acceptam noile carduri de sanatate”…Numarul fiarei. Aha! de-aia liberi! Atat de liberi pe cat ii lasa Domnul. Dumnezeu. sau…cum l-o fi chemand, fiecare pe limba lui. Incepeam sa ma dumiresc cam cum sta treaba. Mai jos, un articol impotriva primarului. Asta nu m-a mirat. Subiect: ca a mutat troita din fata teatrului national. Mda, nu pot sa zic ca a facut bine…da’ zic eu ca o sa fie reamplasata. Si ca exista autorizatie pentru chestia asta -dadadadaDADDA, stiu cum se fac autorizatiile astea; da’ bag mana in foc ca macar formal s-au asigurat ca au hartiile gramada si cu toate stampilele trebuincioase- Si, pana la urma, Teatrul National nu e chiar Patriarhia Romana.
In fine! Trec si de asta…deja ma cam lamurisem ce si cum e cu libertatea asta. Ma uit la semnatarii unui articol…il mai gasesc o data pe pagina. Zic: asta e ala de mai de din fatza. Mihai Rapcea. Hai sa vedem ce gasim de el.
Si am gasit, tata! De la cuvantari in Noua dreapta, la fraternizare intru revelatie spirituala prin f_u_t_@reala mistico-zeiasca. De-aia cu MISA, mai exact. Nu dezvolt, ca nu e un blog anti-Rapcea. Fiecare e liber sa se informeze si sa judece cat il tin neuronii.
Aaaaa…atat. Gata.
Nu-i asa ca parca n-am zis nimic in blogul asta?
Cei care cred asta, sa-l mai citeasca o data.
Si daca tot nu, apai sa-intrebe.

(18.01.2011)

3 comentarii

Din categoria eu, Social

Am fost si eu sa protestez…

Azi o sa va povestesc cum am fost eu sa protestez.

Deci: am aflat ca in sfarsit s-au saturat si alti amarasteni sa-si verse naduful la un pahar de vorba si au iesit sa-si urle oful. Si-am zis: hai, ma, sa mergem si noi! Sa se vada ca suntem multi! Ca ne-a ajuns amareala! Ca ni s-a facut lehamite de-atata nesimtire! Ca…de-astea! Stiti voi!

Am fost pe la fratellino, acolo astepta si Aiurashu, da-i si potoleste-o pe mama ca ne intoarcem repede si ca o sa fim cuminti (oare o sa inteleaga vreodata ca nu mai avem 10 ani???) si..HAI!

Lasam masina undeva pe langa Galeriile Orizont si da-I la pas catre Piata Universitatii. Un pic surprinsi ca vedeam masinile circuland ca si cum…nu se intampla nimic. Abia cand am ajuns aproape de Piata am inceput sa auzim “vuietul”. Se zareau deja steaguri! Oameni cocotati pe ici, pe colo, inclusiv pe “caruta cu paiate” din fata Teatrului National. Adrenalina crestea! Neastamparul la fel! Pasii parca se iuteau! M-am uitat in spate sa vad fetele companionilor mei! Cand…astia deja se oprisera sa faca poze! Ma, fi-v-ar naravul si spiritul jurnalist sa va fie, haideti sa ajungem acolo, in mijloc!

Si ajungem! Primul popas: in piata 22 decembrie, la fantana (langa facultatea de arhitectura). Se vedea un benner maaare! Cand ajung intr-un unghi sa pot citi, iaca text: “Opriti proiectul Rosia Montana”. Aha! Deci astia au venit chititi cu proiectu’! Acu intelegeam si care-i faza cu portavocile. Ca eu unul, de exemplu, nu am o scula de-aia p-acasa. Si nici unul din trupetii mei n-are. Adevaru’ ca….unde naiba sa ne ducem cu asa ceva?? Eu, la pescuit? Frate-miu in parc cand il plimba pe fi-su’? Parca-l si aud cu magaioaia: “FAANEEE! Fugi, tata, ca te bate fata!” J

Deci: Rosia Montana. Immm…sa zicem ca are legatura. Proiectu’ lu Base, de-alea de-alea. Ma, merge!

Altii: “Jos taxa auto”! Bun si asta! Merge! E bineee! Striga-ti, popor roman, ofurile!

A! Uite unii catarati pe un chiosc! Cu steaguri! Cu bennere! “Schimbarea clasei politice comuniste!”. Bravo! Uite, maa, tineretul! Ba, chiar asa! Stai un pic! Ca din astia tre’ sa aduni cate doi ca sa ajungi la varsta mea! Astia au aflat de comunism de la TV, din emisiunile de 22 decembrie, cand clasa politica isi imbraca haina patriotica. Aia cu concorde tricolore. Bai, dati-va, ma jos, de-acolo! Ca picati si va frangeti oasele alea de porumbei!

Parca-mi mai murise din entuziam un pic…cand, iaca un amic!

–          Heei! Ce faci, bre! Ai venit tu, singur, singurel? Hai stai cu noi, sa strigam, sa..

–          A, nu-s singur, bre! Is cu astia de la PNL

Mda. Logic. Ziceam eu ca-s cam multe portavoci p-acolo…

Sfat rapid cu fratellino si cu Aiurashu si hai pe malul alalalt: in fata teatrului national. Stanga-imprejur, pe la trecerea dinspre sala Dalles si …

–          Voi, voi, voi si voi, va rugam treceti alaturi pentru o scurta perchezitie!

Bai, frate, cu testoasele ninja nu te pui!

Scot eu ce am prin buzunare, ma cracanez corespunzator solicitarii, cand:

–          In buzunarul asta ce aveti?

Simtindu-l pe testos iritat (politicos, dar iritat), inainte sa duc mana la buzunar sa identific obiectul, ca nu-mi dadeam seama ce draq a putut sa-I trezeasca suspiciuni, fac repede inventarul maruntisurilor expuse pe o dala in fata mea..si imi dau seama! Fuck! Bricheta mea “punguta cu euroi” care la pipaire poate duce cu gandul la o grenada, ceva.

Si zic:

–          Bricheta!

Da’ cand sa scot obiectul buclucas, alta dandana: nevazand cum era pozitionat testosul in spatele meu, bagand mana in buzur i-am infipt cotul direct in cascheta! Noroc ca omu’ nu-si ridicase viziera! Norocul meu, ca de-I invineteam ochiu’ acu’ scriam de la ortopedie, de pe laptopul lui Aiurash. De fapt, cred ca scria Aurash dupa dictare! Ca nu cred ca-mi mai lasa mainile intregi !

Asa repede nu cred ca mi-am mai cerut vreodata scuze!

Pe testos l-a calmat repede identificarea brichetei, mai repede decat scuzele mele, ca am si inceput sa discutam un pic de fuziunea bancilor, de cum mai merg creditele (dupa cot m-am i-am si bagat repede in fata legitimatia de serviciu, in speranta ca poate are respect pentru ‘ntelectuali. Ditai idiotul si eu! Daca omul avea restante vreo doua rate? Pai nu ma punea sa bag doua ture de mersul piticului in jurul Intercontinentalului?)

Buuun!

Am depasit si momentul asta jenant (invidios pe Aiurashu, pe care, din cauza Nikon-ului atarnat de gat l-au intrebat “sunteti jurnalist?” si nu l-au crezut cand asta a zis “nu!”..si nu l-au mai perchezitionat!)

Ajungem, iaca si in fata teatrului. Aici, strigatele mai puternice decat pe malul alalalt! De fapt, cu cat inaintam, cu atat strigatele deveneau ragete. Cand am ajuns in mijlocul lor si au inceput cu “cea mai proasta meserie/ este la jandarmerie” ne-am dat seama: eram in mijlocul unei galerii! N-am stat sa ne uitam dupa fulare si am incercat sa ajungem repede mai pe margine. Nu de alta, da’ singurul imn pe care-l stiu e al Rapidului…si daca se canta altceva si greseam versurile nu mai reuseam sa ajung la testos sa-i explic cat apreciez pasiunea si respectul lui pentru sistemul bancar! Zis si facut!

Ne-am tras mai pe margine, Aiurashu s-a tras si mai pe margine, sa faca niste poze de ansamblu…si s-a tot tras pana nu l-am mai zarit! Am tras o tigara cu frate-miu, si ne foiam asa, stingheriti, cand iaca vorbe din stanga noastra:

–          Astia-s si mai nesuferiti, ca-s in civil!

Cand ne-am prins ca era vorba de noi, stiti cat de repede l-am gasit pe Aiurashu? Si in alte 15 minute eram deja in masina. Mdaaaa!

Eu inteleg sa mi-o iau ca revolutionaru’, da’ ca suporter sau ca politist under-cover, no way!

==

Si uite-asa, dragii mosului, cu amareala in suflet, dar cu multe poze interesante baturam calea-ntoarsa.

In loc de concluzie: ma, unde erau restul? Ca sa zic ca vreo doua sute or fi fost ca noi: care cate doi, care cate trei-patru…cumintei, cu fetzele la  vedere. Strigand in general aia cu “Joc Basescu!”.  Dar restul pana la vreo 1500 cat sa zic ca am prins eu la momentul acela erau asa:

–          Suporteri – care venisera sa strige ca aia stiau ei cel mai bine sa faca

–          Pustani care n-au muncit 8 ore legate dar cu telefoane cat juma din salariul meu pe o luna (si nu muncesc chiar pe nasturi)

–          “profesionistii” – alde Rosia Montana, Noua Dreapta si PNL-ul (p-astia i-am identificat eu – ca or mai fi fost si altii, foarte probabil)

–          Jandarmi

–          Jurnalisti

–          Trecatori, pur si simplu

Sau..altfel spus: am fost si eu sa protestez…dar n-am avut cu cine!

5 comentarii

Din categoria eu, printre oameni, Social

SINDROMUL SARACIEI

Nu suntem saraci de-acum. Adica de vreo doi ani, de cand a rabufnit criza. Nici de cand a venit noua guvernare. Sau ultimul presedinte. Nu suntem saraci nici de cand am facut primul imprumut post-decembrist la FMI.
Ne-am nascut saraci si am ramas cu asta in sange. La marea majoritate, tot ceea ce facem e, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne demonstra, noua insine, ca am scapat de saracie.
Nu intram in restaurante mai de doamne ajuta doar pentru ca nu avem chef sa gatim acasa sau pentru a ne delecta cu anumite specialitati culinare.
Nu cumparam tzoale de firma pentru ca avem gust si stim de e calitatea (hai sa fim seriosi, cred ca mai bine de jumatate nu stiu sa isi dea seama daca oaresce pantofi sunt din piele sau nu – iar de gusturi … ultimile porturi trandy mie, personal, mi se par facute din resturi – dar, nu-i asa, cine a putut vreodata sa opreasca moda:); oricum, concluzia e ca faptul ca luam ceva “de firma” ne e suficient.
Nu intram intr-un anume local pentru a ne clati papilele cu un vin bun. Nu ne strangem intr-un pub pentru ca era dor sa mai schimbam o vorba unii cu altii (dovada ca jumatate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de raspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare –n-am putut sa n-o spun p-asta, e un of de-al meu :) ).
Nu achizitionam ultratehnologie prin barloguri pentru ca le-am folosi intradevar (ooo, si ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobila, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i asa, sa le respectam dreptul la fericire sau, cum imi place mie sa zic, antrenamentul pentru vesnica si neintristatoarea odihna).
Nu.
Toate acestea sunt pentru a ne demonstra noua ca am scapat de saracie.
O saracie impusa si de faptul ca, si sa fi avut bani, nu prea aveai ce sa cumperi cu ei.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau trei-patru marci de pantofi. Cam tot atatea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau 4-5 soiuri de prajituri in cofetarii. Si doua de suc.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era o aventura sa ai un video in casa.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era super smecherie sa ai o jucarie chinezeasca – iar liniile chinezesti si creioanele cu guma in capat erau o confirmare a unui status de nivel mediu “in lume”.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casa nu pentru a fi batute pe maidan, ci ca o dovada a faptului ca exista!
Pe vremea lui Ceasca era pericol de puscarie daca aveai in casa mai multe alimente decat puteai sa cumperi pe cartela –pustanii de azi nu inteleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” cand Dumnezeu il lasa pe mana Dracului pe unul care, prins in casa cu o suta de kile de ulei a dat vina pe El, motivand ca ii trebuia uleiul pentru candela-. O, Doamne! Cartela aia! Am mancat cea mai crunta bataie din viata mea de la mama cand am pierdut nenorocita aia de cartela! Abia undeva, dupa 20 de ani am inteles cam ce insemna…
Lista ar putea continua mult si bine. In fine…au trecut.
Revolutia a insemnat imediat libertatea de a cumpara. De toate. Orice. Pentru ca se putea!
Si lumea a inceput sa cumpere! Pana la ultimul leu! A fost o mini-dementa atunci: se faceau vizite “hai sa vedem ce si-a mai luat cutareasca…”
Iar noi am crescut cu sindromul asta. Nu pentru ca am fi inteles foarte bine ce se intampla, dar pentru ca asa am vazut la ai nostri.
Nu-mi spuneti ca exista o logica in a-ti lua o plasma in casa sau nu stiu ce gama de electrocasnice in conditiile in care ratele pot sa insemne si jumatate din salariu. Sau, cum spuneam la inceput, in a avea nu-stiu-ce ce sitem audio in conditiile in care atunci cand vrei sa maresti volumul incepe concertul de percutie de tevi, pereti si calorifer. Sau sa iei ceva doar pentru ca “toata lumea are…”
Problema e ca ai nostri copii se ridica, din cauza sindromului astuia al nostru al saraciei, cu un alt sindrom: logic, al avutiei.
Si noi ne uitam la ei si ii bodoganim si ii criticam. Ca nu stiu sa aprecieze banul.
De la cine sa invete asta? De la parintii care au bucataria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mananca de la Mc’Donalds?
==
Sindromul saraciei il simt de fiecare data cand, vrand sa ies la o sticla de vin cu tata intr-un local, “sa ne mai clatim ochii” –sanchi, pentru a-i demonstra ca mi-e bine, ca imi permit sa beau o sticla de vin oras-, il vad reticent si cum incearca sa ma convinga : “Da’ nu mai bine luam DOUA sticle de la chiosc si stam acasa…?”

Scrie un comentariu

Din categoria Social

In amintirea prieteniilor frante

Paharul asta de vin e pentru ei: cei care nu mai sunt printre noi.

Aia ai mei.

Langa unii am crescut. Pe altii i-am intalnit pe drum, in anii aceia in care tot ce voiam sa facem era sa crestem. Sa ne  facem “MARI”. Am trecut alaturi de ei prin bune si prin rele. Am batut coclaurile urbei natale…
ne-am dat coate cu ochii la fuste cand ne-au dat si noua tuleielele…
faceam cheta in facultate sa strangem de-o ciorba de salam (ooo..n-am sa uit niciodata cartea de bucate a statului la camin). Ai mei…ca si ai vostri..povesti ca atatea altele.

Multi dintre ei s-au dus.Au plecat pe unde au simtit ca li se deschid drumurile mai bine.

Vali – in Spania – a si-a legat drumurile de o bastinusa si au impreuna o fetita

L-am intrebat ultima oara: “Cum e? e bine?” “- Ma, e mai bine decat la noi”

Gabi – Anglia – insurat si el cu o ucrainianca oachesa. “- Mai vii, ma?” “- La ce, coaie? Pentru ce sa ma chinui?”

Ana – s-a maritat in India si apoi au plecat in America

Sorin – cand s-a intors din excursia din Austria si mi-a spus ca se
apuca sa invete germana, ca el se muta acolo, am crezut ca glumeste

Jordan – mamaaa, cum ne mai stiau atunci muntii…acu’ alearga prin Italia ..are doi baieti si spune ca ii e viata plina.

==

…si lista a continuat  sa creasca

Diana – acum e medic in Anglia
Tibi – il irita dobitocenia nemtilor in ale convietuirii, dar macar in Germania fata lui „o sa aiba o viata buna”
==

E drept, am ramas destui. Suntem inca multi la masa cand ne strangem
sa mai stam la un pahar de vorba. Dar se simt trist scunele goale.

Ne bucuram pentru voi si va dam dreptate.

Mi-e ciuda insa ca asta a fost solutia cea mai buna. Pentru unii singura solutie de a face dracului ceva bun cu viata lor.

Ca am tot lasat tot soiul de jigodii sa ne invarta pe degete, lasandu-ne
sa latram nemultumirea la porti intotdeauna inchise. Apoi a intervenit
resemnarea. “Vii la vot?” “Pentru ce? ..pentru cine?”

Chiar! Cand a incetat sa ne pese?

LOR oricum nu le mai pasa de mult…Dupa mintea mea creatza, aici nu se
mai schimba nimic pana nu se vor ridica din nou spanzuratori.

Intre timp, frate-miu ma tot bate la cap ca a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia in Australia…

===

Paharul asta de vin e pentru voi si pentru prieteniile noastre frante .

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal, printre oameni, Social

COS DE GUNOI

– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida, piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amendă din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vară, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţară, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afară”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Un comentariu

Din categoria Social

ÎNVĂŢAŢI, ÎNVĂŢAŢI, ÎNVĂŢAŢI!

Vuieşte iarăşi ţara! Dezastru la bac! Au picat pe capete!
Şi dă-i cu analizele!
Că sistemul! Şi ăla politic, şi ăla de supraveghere.
Că profesorii!
Că elevii!
Că părinţii!
Că presa!
Că facebook-ul si google-u’

No, şi cum stăteam eu şi citeam tot soiul de articole, eseuri, colinde şi ghicitori pe tema mai sus trâmbiţată, un gând mi se iţi dintr-o dată, stârnit de durerea ascuţită a unui fir de-l rupsei din mustaţă.
Am făcut ochii mari, i-am mijit mai apoi, şi, ca un adevărat înţelept, am început să clatin din cap cu bărbia sprijinită în mâna dreaptă.
Şi am ajuns la concluzia că da, trebuie să le transmit şi eu un mesaj.
Lor.
Ălora de au inventat decât apa rece şi mersul pe jos.
Ălora de au în vocabular cuvinte mai puţine decât au fost spartani la Termopile.
Ălora… în fine – n-are rost! N-or să înţeleagă mare lucru dacă mă lungesc cu vorba.
Deci:
– MĂI, ACEŞTIA! PUNEŢI MÂNA ŞI ÎNVĂŢAŢI, CĂ VĂ IA MAMA DRACULUI!
ÎNVĂŢAŢI, MĂ, SĂ PRINDEŢI O SLUJBĂ, SĂ PLĂTIŢI IMPOZITE, MĂ!
CĂ DE VOI DEPINDE VIITORUL PENSIEI MELE, MĂI, TROGLODIŢILOR!

4 comentarii

Din categoria Social