Arhive pe categorii: rataciri bahice

Zic şi eu(omenescul omenescului)

Nu sunt multe lucruri care să ne ridice dincolo de “statutul” de “animal”.

Dintre acestea, omenescul omenescului, elementul cheie care ne deosebeşte de “animale” este arta.

Adică impulsul, voinţa şi, în unele cazuri, nevoia de a materializa o idee de frumos doar de dragul ideii şi de dragul frumosului.

Aşa cred.

Zic şi eu.

3 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, rataciri bahice

Fantasmagoria unei potriviri tânjite

Şi pentru că mi te-ai întâmplat, aproape imediat m-ai durut şi m-ai bucurat şi m-ai înfricoşat, încât, că să mă pot linişti, am hotărât că trebuie să mi te întâmplu, să mi te înfricoşez, să mi te încânt.

Şi mi-am adunat armele şi mi-am curăţat uneltele şi mi-am trimis cuvintele înapoi să fie gânduri şi am pornit către tine.

Mergeam şi visam despre facerea aceasta a mea, despre cum o să-ţi lipesc o venă din venele mele, despre cum o să las să se rostogolească în tine o simţire de-a mea, despre cum o să-ţi nerostesc o frumuseţe moştenită de la meşteşugari mai vechi, din vremuri când lumea ştia să asculte. Şi cum, din această facere are să se întâmple o poveste, o piatră unghiulara, un fel de altfel-geneză încât musai va trebui să se nască şi un cronicar sau măcar un aproape-apostol că să O priponească în timp şi spaţiu.

 

Ei, îţi dai seama oare cât de eliberatoare mi-a fost bucuria când am conştientizat de câtă neghobie şi nepricepere am fost în stare?

Stăteam în faţa ta, un idiot umplut de fericire şi mă uitam şi nu-mi dădeam seama dacă nu puteam a crede sau dacă nu puteam a înţelege.

Căci vena mea era deja în tine şi în tine se auzea deja atât de frumos rostogolirea unei simţiri de-a mea iar poezia aceea moştenită din vremuri când oamenii ştiau încă să asculte îţi fusese deja nerostită.

Acum, clar că vena nu era chiar a mea.. şi nici simţirea..lasă, că poezia, nici atât!

Dar nici vena mea nu e de fapt a mea. Şi nici simţirea. Şi clar, nici poezia.

Dar asta am înţeles-o eu mai târziu.

Şi îţi auzeam ochii cum tăceau către mine:

“Mda! Aşa sunteţi, voi, închipuirile de artişti! Credeţi că doar voi aveţi sânge şi zboruri! Aşa-ţi trebuie!”

Corect! Aşa-mi trebuie!

 

Cum de n-am vazut că, dacă n-ai fi fost aşa, n-aveai când să mi te întâmpli?

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, jurnal, rataciri bahice

Cam aşa…

Cei care au înotat cred că ştiu…
Se întâmplă să ai o zi aiurea, fără să o conştientizezi de la bun început…sau să crezi prea mult în tine…sau să vrei să treci dincolo de ceea ce ştiai că poţi.
Apa e la fel cum îţi răzbate din amintirile de peste ani: miroase a mâl, a alge şi cumva a rece …cel puţin aşa e apa Dunării.

Până şi vocea ei e cea pe care o ştii: râde parcă înfundat şi-ţi şopteşte repede ceva.

Îţi simţi corpul alungit, alunecând drept. O mişcare simplă, în aparenţă. Ritmică. Şi o bucurie stând a izbucni. A izbândă, a ambiţie… înfunzi în trupul apei palmele cu degetele lipite, le tragi cu sete pe lângă corp şi te umpli de senzaţia aceea de bucurie, de plăcere pe care o sorbi până rămâi fără aer…ca atunci când muşti dintr-o piersică.
Şi, la un moment dat, suflul ţi se adună greu în coşul pieptului… îţi vine a înghiţi, dar nu vrei sa întrerupi ritmul..răsufli adânc, trăgând braţele în mişcări mai ample, mai domoale. Te simţi încet rupt de apă…te simţi greu…. îţi conştientizezi brusc venele bătând în tâmple… te controlezi să nu înghiţi apa. Si, înainte de a te prăbuşi ca într-un abandon, ai o zbatere, o răsucire, o mică înălţare… şi te întorci în “plută”.
Nu mai e nici o luptă.

Îţi auzi respiraţia sacadată, tâmplele încercând să se liniştească…nisipul purtat de apă fâşie, bruind rostogoliri din pântecele malurilor. Simţi oglinda apei întreruptă şi înconjurându-ţi faţa, cautând a se întregi spre cumpăna ochilor şi peste alunecuşul gâtului.
În potolirea acestei oboseli, mai simţi doar soarele. Cei de mal sunt departe şi ai renunţat la ei atunci când te-ai abandonat apei.
Te gândeşti doar – poate cu oareşce grijă – oare unde are să se lepede apa de tine? Cât de departe ai să fii atunci de locul de unde ai plecat?

Şi din liniştea aceasta trudită, împletită haotic cu frânturi de gânduri, simţi că ţi s-au adunat puterile pentru a te răsuci iarăşi.. şi îţi întorci zbaterea din nou înspre apă şi-ţi înfigi braţele în trupul ei cu sete, cu poftă..ca atunci când muşti dintr-o piersică….

Cam aşa…

4 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, rataciri bahice

Cãrţi

M-am gândit multişor la asta. Am luat la rând mai multe creaţii ale omului. Şi totuşi, din toate, nimic altceva nu le seamãnã (lor, oamenilor) mai mult decât cãrţile.

Multe (tot mai multe) sunt pur şi simplu maculaturã. Puţine (chiar puţine) sunt pur şi simplu geniale.

Unele grãiesc parcã pe înţelesul tuturor, întrupând cuvintele direct din inimã, altele sunt abstracte pânã la ermetism.

În versuri sau în prozã.

Vizionare sau clasice.

Etalând trecutul ….sau întrupãri fidele ale zilei de azi.

Tehnice sau cu şi despre mondenul flecãrit pentru a mai umple nişte momente de-aiurea.

Unele cu amintirea pãstratã peste vreme, altele uitate, odatã cu ultima filã întoarsã.

Şi, nu în ultimul rând, multe cãrţi necitite.

Mai mult decât orice altceva, oamenii sunt precum cãrţile.

Aşa cred.

Zic şi eu…

..şiiiii…tu “ai rãsfoit” vreo “carte” azi?

2 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Privind în urmă

Cred c-am pierdut ceva
Pe-al anilor drum sec
Dar tot spre înainte
Cu mine mă întrec.

Mi-aduc aminte parcă
De două aripi albe
-Legate lângă ochi-
Ce mă treceau de ape

În locul lor mi-atârnă
O umbră de gând greu
Ce m-a pierdut de vise,
De zbor şi Dumnezeu.

Şi penele firave
În muşchi mi s-au schimbat
Încât, pe lângă ape
Cu pasul, azi, răzbat.

Şi totusi, o fantomă
În mine este vie
Şi-o rog cu stăruinţă :
„Revii, copilărie..!?”

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice, versuri

Primăvară

Martie e doar Martie. O lună. 31 de zile. O convenţie.

Dar primăvara…eiii, primăvara e o stare de spirit.

Are ceva de-a face cu păsările care cântă a nou şi a viaţă chiar dacă cerul e gri şi afară încă plouă.

Zic şi eu…

Scrie un comentariu

Din categoria eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Sperând

…din gândurile anilor trecuţi

(18 octombrie 2009)

Sperând, nu eşti mai puternic…
sau, de fapt, nu e puterea ta.
E o putere împrumutată. A tuturor firelor de aer şi nisip prin care se şlefuieşte visul spre care speri.

Sperând, nu eşti mai puternic.
Împrumuţi doar răcnetul, şi privirea aspră şi muşchii încordaţi de adrenalina de la acel tu pe care ţi-l închipui că aşa ar trebui să fie pentru a ajunge „acolo”.

Iar când ai ajuns „acolo” şi dai înapoi tot ce ai împrumutat, nu mai rămâi decât o amintire a unei idei, a unei stări de avânt, de „înainte”.
====
Aşa gândind, oare să însemne că pentru a ne simţi mereu puternici, va trebui să avem mereu ceva la care să sperăm?

2 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

„Poate privirea pătimaşă a unui pahar de vin”

Răsfoiam un document în care am adunat scrieri de dinainte şi am fost curios să mă uit să văd cam ce se întâmplase acum 5 ani. Evident că se întâmplase tot ceva cu prietenii …

Ne-am cuminţit acum, suntem mai asezaţi, mai tăcuţi, mai serioşi, ba, colac peste pupăză, nea’ Manolache s-a şi însurat zilele trecute. Ei, da’ iar m-am lungit la vorbă! Eu voiam doar să vă arăt şi vouă cam ce gânduri ne bântuiau creierii acum vreo 5 ani de zile….

=====

Rătăciri bahice

23 octombrie 2008

Cum ne prinsese iarăşi trei dimineaţa, nu ne mai mira nicidecum.
Singura problemă era că ultima sticlă de vin se apropia de oştescul sfârşit, semn că trebuia să ne culcam în curand. ADN-ul (pseudonimul lui nea’ Manolache), tovarăş credincios de perindări bahice, înainte de a se ghemui în colţul de canapea ce îl are rezervat când nu mai are rost să bată drumul până la salaşul domniei sale, n-are, frate, ce face şi deschide un colţ de Word şi scrie câteva gânduri. Unde i-or fi umblat lui simţirile atunci, sau ce amintiri din tumultoasa lui tinereţe l-or fi bântuit şi l-au îndemnat la gestul acesta necugetat, nu ştiu a vă spune.
„Acu-zice el-… să nu uit până mâine…De fapt, le mai las un pic şi cred că le sterg…”
Am aruncat un ochi (ăla de se mai ţinea un pic deschis) şi simt că mă mânca limba degetelor să-i răspund vreo două…
Mai pe scurt, un timp nici unul nu a vrut sa renunţe să aibe ultimul cuvânt.
Şi aşa a rămas pe desktop-ul calculatorului meu un document intitulat, după primele lui vorbe, „Poate privirea pătimaşă a unui pahar de vin…”
Cu permisiunea ADN-ului, (implicit cu respectarea îndreptuirilor juste de co-autor ale domniei sale) iată docomentul:

LEGENDA (trebuincioasă) A= acid dezoxiribonucleic (a.k.a, nea’ Manolache) ; D= personalitatea subsemnatului)

„A: Poate privirea pătimaşă a unui pahar de vin, sau poate privirea ta mi-a arătat îngerul ce curge în sufletul meu. Sau nu era înger. Poate erai tu. Şi nu plângea. Poate erau timpurile. Şi zâmbetul era iarna. Sau poate era o provocare. Şi cântec pentru vieţile din urmă. Sau poate m-a înşelat privirea ta. Sau poate privirea unui pahar de vin.

D: Adică până la urmă e meritul cui? Sau e neputinţa ta de a-ţi vedea sufletul?… sau poate că nici nu e neputinţa… poate nu e suflet… poate e doar o oglindă… şi doar ai noroc să-ţi poposească, uneori, alături, câte un înger.

A: Dar, încercarea sufletului. Demonii deghizaţi în îngeri. Şi sufletul compus din lacrimi şi amintiri de surâsuri îngereşti?  Şi poate lacrimile alea, doar amintirea lor sau poate spaima lor!? Şi speranţa în cântecul sufletului. Oglinzile sunt doar pentru a distorsiona realitatea. Şi uneori pentru a ne arăta falsul adevăr. Noroc? Norocul e apanajul celor slabi. Deci al tuturor. Dar  în cântecul sufletului ce tinde spre înger, norocul este o picătură de venin poate, lucrul neîncrederii în superbitatea în care ne-am născut.

D: Apanajul celor slabi… geniul se spune că e rece, echidistant… aproape de perfecţiunea din urmă… şi totuşi e un noroc dumnezeiesc să întalneşti acea oglindă, acea distorsiune până atunci blamată, care te rupe până la urmă de searbăd, de ideea nesuferită de a fi doar tu aparte, singur şi de neînţeles… şi care, într-o grotească sclipire de banalitate te rupe de tine, atât cât să regreţi imediat după şi cât să îţi dea energia de a mai suporta încă o zi în care ai să fii perfect.

A; Ehe, pentru perfecţiune nu este nevoie de oglindă, ci de o fereastră . O fereastră prin care să-ţi vezi cerul tău, chiar dacă uneori în ea se reflecta sufletul tău. Geniul, de asemenea este o noţiune pentru oamenii slabi. Geniali nu există, sunt uneori doar oglinzi sau ferestre, care ne fac să credem că noi ne confundam cu cerul tuturor ce există, cu sufletul tuturor dumnezeilor inventaţi. Şi atunci când ceva ajunge să te rupă de tine sau de cântecul cerului tău, atunci nu ştiu dacă mai meriţi să mai exişti, dacă nu mai porţi în suflet azurul apărut în fereastra sufletului.

D: Nu cred că există ceruri… cred că există doar ideea de lumină… pentru cel ce se naşte într-un bordei, cerul lui pentru multă vreme va fi lumina unui opaiţ, a unei lumânari obscure care îl va incita să ghicească şi să-ţi joace primele gânduri printre umbrele lăsate prin universul unui tavan de bârne de câţiva metri rotunzi. Şi încet-încet va fi treaz când uşa se va deschide în timp de zi …şi apoi va ieşi afară…ştii cum va fi mai departe… ai fost şi tu la fel…
Nu există ceruri. Există doar oameni … sau momente… sau chiar tu câteodată, care să facă o incizie în „cerul”  tău de până atunci… şi să lase să inunde întreaga ta credinţă de până atunci cu alţi dumnezei…

A: Ceruri există. Fiecare îl avem. Şi momentele sau oamenii îl definesc. Şi poate dumnezeii impuşi, sau cei care se insinuează timid, definesc dumnezeul fiecăruia. Şi opaiţul e tot cer atât timp cât este cer. Şi întunericul poate fi cer, şi chiar soare atât timp cât este cer sau soare. Şi tristeţea poate fi bucurie, atât timp cât este bucurie. Şi chiar nimic poate fi totul, atât timp cât este totul. Şi oameni fac incizie doar în inima dumnezeului sau a dumnezeilor tăi, nu şi în fiinţa şi în totalitatea existenţei sale. Şi alţi dumnezei nu pot fi creaţi până când dumnezeul tău poate suferi îmbunătăţirile contactului uman cu alţi dumnezei. Doar ăla unic e fals.

D: Puterea fiecaruia eu cred ca vine tocmai din a percepe şi de – nu de a accepta- dar în primul rând de a încerca să înţelegi (şi să lupţi cu tine să vrei să încerci să crezi) că există şi altceva decât ceea ce ai fost capabil până la un moment dat să percepi… că poate mărul cunoaşterii, sau poate fi lumina înşelătoare a iadului asta nu o să categoriseşti -atât cât poţi să crezi în tine că poţi face asta-… uneori – şi poate la cei mai mulţi- e mai usor să întorci spatele, minţindu-te că nu ai vazut nimic, sau că nu trebuie să vezi dincolo de ceea ce ţie atunci îţi oferea confortul lucrului ordinar, comod în cunostientizarea lui ca adevăr absolut…
Şi atunci când alţii or să te ajungă în înţelepciunea vegheată de lumina opaiţului tău o sa îţi aduci aminte şi o să fii un nou profet în amintirea umbrelor lăsate în bordei de lumina ce te-a încercat odată.
VA URMA!!! ”

Numai Murfatlarul mai ştie ce dumnezeu am vrut să spunem noi atunci…

Un comentariu

Din categoria amintiri, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Nostalgia libertãţii

Deunãzi mã întreabã un prieten:

–          Bre, da’ de ce bãrbaţii însuraţi sunt geloşi pe cei neînsuraţi?

Am stat olecuţã, mi­-am rãscolit arhivele mentale sã “recitesc” episoade în care m-am întâlnit cu situaţia în cauzã şi i-am rãspuns cam aşa:

–          Bre, e simplu: cei care sunt singuri au libertatea de a fi aşa cum vor ei. Nu sunt condiţionaţi de a se mula pe forma partenerului. Chiar dacã îţi face plãcere, chiar dacã nu reprezintã o corvoadã, tot schimbi ceva. De exemplu, ea a aţipit lângã tine când tu te uitai la un film cu împuşcãturi şi bubuieli (o mie de tone de TNT pe milimetru pãtrat de film). Ea chiar ţi-e dragã. “Mult” e puţin spus. Te topeşti când îi vezi cãp’şorul culcuşit în scobitura umãrului tãu (da, ştiu, am o fixaţie cu “imaginea” asta 🙂 ). Eşti tot o duioşie când îi vezi chipul liniştit, dulce, împãcat în somn de toate frãmântãrile de peste zi. Aşa cã dai sonorul mai încet. Sau chiar închizi televizorul. Şi exemplele pot curge cu nemiluita: nu te mai duci în locuri unde altãdatã erai “de-al casei”, nu mai faci lucruri pe care înainte le fãceai la ordinea zilei, nu mai îmbraci o ţoalã care-ţi plãcea. Etc etc etc.

De cele mai multe ori trãznãile astea vin firesc. “Se întâmplã”, pur şi simplu. Nu simţi cã ai fãcut un sacrificiu. Dar, fãrã “dar” şi “poate”, ai oprimat o plãcere de-a ta. Nu conteazã la fel de mult precum mulţumirea pe care o ai pentru cã îl ştii pe celãlalt bine, bucuros, liniştit. Dar, în esenţã, ai fãcut ceva ce n-ai fi fãcut dacã ai fi fost singur.

Libertate.

E atât de simplu.

Un om “cuplat” (indiferent daca e sau nu cãsãtorit, indiferent dacã e bãrbat sau femeie) nu mai este “el”/”ea”.

Eşti “tu” doar atât timp cât eşti singur.

Faza aia cu “îl iubesc şi îl accept aşa cum e ”, nu cã e o “vrãjealã”, dar nu se întâmplã. Nu reuşeşte în fapt sã depãşeascã nivelul declarativ, de intenţie. Condiţionãrile tale faţã de tine apar chiar fãrã a fi solicitate de celãlalt. Asta, când iubeşti, bineînteles. Sau când mãcar îţi pasã de celãlalt destul de mult cât sã simţi cã trebuie sã faci ceva (sau sã nu faci) încât sã-l protejezi sau sã-l faci bucuros, dupã caz. Excludem, deci, cazurile în care ai lângã tine un “décor” şi te doare în bocanci de personaj.

Invidia aia de care vorbeai este de fapt nostalgia faţã de momentele când şi “însuraţii” erau ei înşişi.

Şi cred cã e firesc ca, uneori, pur şi simplu sã ţi se facã dor de tine.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Imagine

2 comentarii

22 septembrie 2013 · 13:12

Rosturi

Iar au ruginit castanii. Dar ei nu se supãrã. Nici mãcar nu ofteazã. Nu gem.

Dintre frunzele tot mai rare se iţesc crengi uscate. Şi mai vechi dar şi altele decât cele de anul trecut. Dar ei nu regretã. Doar crengile acelea, uscate, mai scârţie, aşa, a poveste.

Şi, încet-încet, or sã cadã şi castanele. Una câte una, toate. Tot rodul lor. Dar ei nu se tânguie.

Castanii ştiu cã la anul vor înverzi alte frunze, vor porni, poate, şi ramuri noi şi sigur alte flori se vor transforma în rod.

Şi tac.

N-are rost sã te superi pe ce e menit sã cadã, sã regreţi ceea ce s-a uscat cum nu e rost sã te tângui dupã ceea ce te-a pãrãsit pentru a-şi împlini rostul sãu.

E firesc sã fii împãcat când înţelegi rostul firii şi rostuirea vieţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

2 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice