Cãrţi

M-am gândit multişor la asta. Am luat la rând mai multe creaţii ale omului. Şi totuşi, din toate, nimic altceva nu le seamãnã (lor, oamenilor) mai mult decât cãrţile.

Multe (tot mai multe) sunt pur şi simplu maculaturã. Puţine (chiar puţine) sunt pur şi simplu geniale.

Unele grãiesc parcã pe înţelesul tuturor, întrupând cuvintele direct din inimã, altele sunt abstracte pânã la ermetism.

În versuri sau în prozã.

Vizionare sau clasice.

Etalând trecutul ….sau întrupãri fidele ale zilei de azi.

Tehnice sau cu şi despre mondenul flecãrit pentru a mai umple nişte momente de-aiurea.

Unele cu amintirea pãstratã peste vreme, altele uitate, odatã cu ultima filã întoarsã.

Şi, nu în ultimul rând, multe cãrţi necitite.

Mai mult decât orice altceva, oamenii sunt precum cãrţile.

Aşa cred.

Zic şi eu…

..şiiiii…tu “ai rãsfoit” vreo “carte” azi?

Dubiosul

Acu’ nu foarte demult, vine Aiuraşu pe la mine, la ocnã, sã vorbim despre un oareşce credit. “Sã vorbim” adicã sã-l dau pe mâna colegelor din sucursalã, pentru cã, în baza mea, n-avea nici o şansã: deşi lucrez într-o bancã, “dau la sapã” într-un departament care nu are legãturã cu produsele bancare. În fine!

Îmi spune cã trece întâi pe la altã bancã, sã vadã ce condiţii/termene/preţuri mai sunt în piaţã. Foarte corect, foarte matur din partea domniei sale!

No, şi ajunge şi “la mine”. Cobor sã-l preiau din faţa ocnei şi-l vãd aşaaaa, cu un zâmbet ciudat pe faţã.

“- Auzi ce mi-au spus ãia! Cicã “nu mã calific”. Dar nu din cauza salariului! Cicã nu prezint încredere sã-mi dea cât am eu nevoie, pentru cã n-am istoric bancar” .

Dupã momentul de perplexitate, mã pufneşte, bineînţeles, râsul!

“- Pãi, na! Ţi-a trebuit sã te descurci singur, pânã la 33 de ani, fãrã credite, în România. Dracu’ mai are încredere acum în tine?”

Cum, mãi, fraţilor, sã fie posibilã o aşa aberaţie? Adicã, înţelegeţi voi, e incredibil de crezut cã a scãpat unul care, deşi n-are un venit care sã-i permitã sã-şi ia orice, oricând, cu banul jos, a reuşit sã nu cedeze ispitei de a lua credit pentru toate cele care sunt absolut necesare vieţii anilor 2000: super aparat multifuncţional de comunicaţie(de-astea, vândute drept telefoane), lap-top, plasmã sau LCD, robot de bucãtãrie, staţie audio şi tot soiul de alte astfel de artfacte fãrã de care “viaţa e pustiu”.

Eu îl ştiu pe omul ãsta. Are destule. Dar pe toate pe care le are (excluzând, bineînţeles, cadourile), şi le-a luat “la ofertã” sau atunci când a strâns banii pentru ele. Şi el nu e ca mine, sã nu-şi doreascã. Lui chiar îi place sã aibã tot soiul de lucruri. Îi face placere sã le aibã şi, evident, sã le foloseascã. Dar, iaca, le-a facut în timp, pe rând, în mãsura posibilitãţilor. Uite-aşa! Chiar se poate!

Şi totuşi, iatã, pentru sistemul bancar, un astfel de specimen este de-a dreptul dubios. Vã daţi seama cã poate ar fi în stare nu doar sã nu ajungã în Biroul de Credite (nu mai zic de executare silitã), dar chiar ar fi în stare sã-şi achite creditul anticipat?

Pãi, ce afacere ar mai fi atunci asta?

Sărut-mânaaa!!!

Măi, de ieri nu-mi mai revin!

M-a luat, aşa, cu leşuială de la inimă.

Păi, da!

Hai să vă povestesc:

Mă întâlnesc ieri, după ocnă, la colţul întreprinderii, cu un coleg de-al meu de suferinţă, care o aştepta pe fata lui ca să meargă la bazin. Mă rog, de-ale lor, de-astea de tată-fiică.

Dacă tot întârzia puştoaica, profitând de moment, am mai stat la o palavră, bârfindu-i p-ăştia mici, despre cât de buni şi frumoşi şi descurcăreţi am fost noi la anii ăia şi cât de dezinteresaţi de multe cele şi dependenţi de “mama-tata” şi flower-power sunt noile generaţii.

Buuun până aici!

Ei, şi apare fătuca, schimbăm doua-trei vorbe(neinteresant faptul că nu mă mai ţinea minte de la ultima ieşire la bere – în cinstea ei, care tocmai terminase şcoala generală – are scuză pentru că, ce-i drept, trecu multă apă pe ..Dâmboviţa de-atunci) şi plecăm, fiecare cu drumul lui.

Ei, şi ce credeţi că-mi spune copchila înainte să plece?

“Sărut-mânaaa!!!”

Cum, măi, “sărut-mâna”???????

Mi s-a pus pe inimă!

Să vezi ce-i fac colegului când l-oi prinde!

Îl bălăcăresc de n-o să-l spele toată apa Dunării!!!

Cum, măi, de nu şi-a învăţat copilul că, exceptând, bineînţeles, tatăl şi eventualele rubedenii septegenare+, la bărbaţi nu se zice “sărut-mâna”?

Mai ales la cei arătoşi, deştepţi şi frumoşi, aşa, ca mine!

Ooohhh!!!!!!!

Amintiri cu şi despre nuntă

Bag eu de seamă că multă lume a crezut că omenirea va dispărea în 2012! Nu de alta, da’ imediat cum au văzut că totuşi Pământul e tot la locul lui şi îşi vede în continuare de ale sale, mulţi(chiar mulţi!) au înţeles că nu au scăpare şi au început să se căsătorească. Nu-mi spuneţi că e coincidenţă, că eu nu cred! Asta în 2013. În mod firesc, în 2014 au început botezurile. Şi au apărut şi alte nunţi.

Şi, iaca-aşa, printre multe nunţi şi botezuri, mi-am adus aminte cum a fost când s-a însurat Fratellino meu. Şi ţin bine minte, că mi-am notat! 😀

A fost aşa:

 

Evenimentul

(15 septembrie 2009)

Acu’ vreo ceva ani, în toiul iernii(2007), Fratellino ne-a adunat într-un restaurant pe cei câţiva rătăcitori strânşi de spiritul pomului de iarnă pe lângă pragurile părinteşti şi ne-a anunţat LOGODNA!
L-am plâns cum se cuvine, dar asta e! Aşa ne ducem toţi: unul câte unul!
Acu’, ce să facem! Am cinstit evenimentul! Apoi hai şi-acasă, să le dăm vestea şi alor noştri!
Mama – ca orice mamă, a început să plângă! Între două sughiţuri a reuşit să-şi aducă aminte de tata: „TU NU ZICI NIMIC???”
Io i-am zis lui Fratellino să îi ia încet, că tata are probleme cu inima, da’ el nuuuu! Le-a zis-o direct, de parcă făcuseră bieţii părinţi cel puţin 10 ani de yoga!
Aşa că tata, ce să mai zică? Bietul , cred ca începuse să numere în gand… acu’ nu ştiu dacă număra oi, să vadă dacă îi ies toate, oamenii de urmau să fie invitaţi la iminenta nuntă, ori banii care trebuiau strânşi de prin seifurile băncilor…
Dar, ca în orice poveste care se respectă, au apărut piedicile în calea iubareţilor… cu gândul la casă, au luat un petec de pamânt… care a fost luat cu credit… care credit le-a stricat planurile de nuntă… şi uite-aşa trecură doi ani liniştiţi pentru mine şi bodogănitori pentru ai mei.
Totul până acu’ două luni, când Fratellino, cu tactul lui obişnuit, mi-a zis-o scurt: „Băi, asta e! Vezi că o sa fii unchi!”
No! Vestea asta m-a bucurat! Păi cum nu?
Şi strânge gaşca, şi dă-i veselie!
Ei erau un pic cam abătuţi… Fratellino cred că deja se vedea alergând după căpşuni în apropiatul decembre’ iar Pitica lui cred că se vedea pohtind căpşuni veghind somnul de stejar al lui Fratellino!
A urmat iar vestirea părinţilor (de data asta i-au luat separat -fiecare p-ai lui, care cum ştiau să-i ia mai cu binişorul-), mama iar a început să plângă iar tata să numere în gând!
A doua zi ne-am întâlnit familiile frumos pe teren neutru (nu-i frumos să murdăreşti pereţii de sânge! ) pe un vaporaş-restaurant şi am început tratativele. Planurile viitorilor părinţi şi cele ale mămicilor coincideau până în cele mai mici amănunte. Da’ fiecare cu alte amănunte!
Cred că au avut şi taţii ceva păreri, dar experienţa i-a îndemnat să-şi vadă de bere şi de obleţii prăjiţi, la câte o snoavă.
Am numărat de cel puţin 10 ori expresia „Facem cum vreţi voi, dar Eu cred că-i mai bine…”

Şi uite-aşa, din înţelegere în concordie deplină, au reuşit să cadă la înţelegere că trebuie să scoată actele, că e mai bine ca „evenimentul” să aibă loc acasă, în urbea noastră natală, că e mai ieftin, că va fi ceva „subţire” (lista „subţire” a adunat până acu’ vreo 60 de nume). Ca mai apoi, după ce primul nepoţel al familionului (sau nepoţică, nu se ştie încă –n.a; acum se ştie, că are deja 4 ani – e băiat! -) va fi făcut ochi spre soare şi va fi primit un nume după datină, să se faca şi NUNTA ADEVARATĂ…
E!
Aici e o chestie de mă râcâie de când au început să zbârnie telefoanele ca să fie vestite rubedeniile despre „EVENIMENT”. Nimeni nu-i spunea „nuntă”!
Măi, de ce? Că, din punctul meu de vedere, asta e! Sunt ei, suntem şi noi acolo, se leagă numele (că viaţa li s-a legat de multişor de-acu’) şi se cheamă că sunt familie! Nu asta înseamnă căsătoria?
„Noooo, domle’, că nu înţelegi! Acu’ ei DOAR scot actele! „
Cum, mă, DOAR scot actele! Asta e! Ăsta e momentul!
A! Că nu pot să aibă lângă ei pe toţi cei pe care şi-ar fi dorit să-i aibă în aceste momente, asta e altă treabă! Parcă numai lor le pare rău?
A! Că Pitica voia să se vadă în rochie albă? O să se vadă, că n-au renunţat la gândul ăsta! Şi o să fie masă mare, cu chefuială până în zorii celei de-a treia zi, cum mai ştim şi noi de pe la ăi bătrâni.
Că vor să fie uniţi şi în fata lui ‘mnezeu? Or s-o facă şi p-asta, că amândoi cred „c-aşa e bine” – fiecare cu-ale lui- .
De ce să conteze mai mult momentul ăla spiritual până la cutia milei, desfăşurat în smerenie şi pioşenie şi terminat cu uzuala binecuvântare „şi mulţumim mirilor pentru (după caz aici mai apare „generoasa” ) donaţie (neimpozitabilă, n.a.) pe care au făcut-o bisericii (săracu’ naşu’, numa portofelul lui o să ştie!)” decât momentul în care în faţa aceleiaşi adunări vesele amândoi, spun „DA”?
De ce acest „DA” contează mai puţin? E DA-ul care ar trebui să fie cel mai sincer. E DA-ul de la care nu mai sunt EL şi EA, ci sunt o familie!
===
N-aveţi decât să mă bodoganiţi cât vreţi!
Eu mă duc la NUNTĂ!

moştenire

…copii mei mă vor blestema, poate, la un moment dat.
pentru că la un moment dat li se va face, poate, lehamite…sau cel puţin se vor simţi istoviţi :
– să tot creadă că iubirea e un joc care se joacă în doi, plecat odată de la un întreg numit « androgin ».
– să tot creadă că prieteniile dureaza o viaţă şi nu până când prietenii îşi vor fi găsit culcuşul cald care le va aduce bonitatea dulce a ignoranţei şi a comodităţii..
– să tot creadă că nu doar ei sunt corecţi… şi că doar corecţi fiind vor dormi liniştiţi când vor pune seara capul pe pernă.
– să se tot simtă stingheri vorbind o limbă română « învechită », lipsită de “englezisme” inutile şi nelalocul lor
– să fi citit mai multe cărţi decât vor fi văzut filme
– să se tot gândească de ce ei totuşi nu sunt aşa cum „lumea” le va urla din televizoare, radiouri şi reviste că sunt, despre ce haine, ce cărţi şi ce muzică îi reprezintă
– să tot dea „bună ziua” cu zâmbetul pe buze de fiecare dată ca un salut al veseliei şi al încrederii cu care au fost învăţaţi că e frumos să existe între oameni şi nu cu sentimentul că, făcând asta, îi « pupă-n c#r « pe cei salutaţi ….şi să îi molipsească sincer pe cei ce-i vor întâlni în cale cu această sinceritate a lor
– să tot facă ceea ce trebuie, după cele mai elementare reguli civice şi morale şi nu ceea ce „face toată lumea”
…
şi pentru multe altele pentru care lumea lor îi va judeca
şi le va râde în faţă
şi îi va marginaliza
şi îi va scuipa
şi va voi a-i călca cu batjocură în picioare
pentru toate învăţăturile ce le vor moşteni de la mine

CĂTĂNIE

aşa, pentru că în ultima vreme mi-am tot adus aminte de foştii camarazi de arme, iaca o poezie scrisă în perioada stagiului militar:

CĂTĂNIE

 

Pierdut între vise ciudate
M-am trezit într-un vis îngheţat
Se făcea cumva că am armă,
Se făcea că eram un soldat.

Şi parcă stăteam tot pe câmpuri
Sau stăteam păzind câte-un colţ
Cu arma mai grea pe un umăr
Voiam să trag doar un glonţ.

Şi parcă-mi pierdusem şi ochii
Pe drum, la un marş, undeva,
Şi vântul de toamnă, prea rece,
În goale orbite bătea.

Se făcea c-auzeam de onoare
De jertfa ce-o facem murind
Dar omul din faţă tot parcă
Tăcea adesea vorbind.

Şi parcă uitasem de mine
– Rămas undeva, mai departe –
Pe mine de mine, un gard
Vedeam cum mă ţine deoparte.

Şi parcă simţeam că mi-e rece
Pe-o noapte în jos stam culcat
Simţeam şi atunci că am armă:
se facea că eram un soldat…

Privind în urmă

Cred c-am pierdut ceva
Pe-al anilor drum sec
Dar tot spre înainte
Cu mine mă întrec.

Mi-aduc aminte parcă
De două aripi albe
-Legate lângă ochi-
Ce mă treceau de ape

În locul lor mi-atârnă
O umbră de gând greu
Ce m-a pierdut de vise,
De zbor şi Dumnezeu.

Şi penele firave
În muşchi mi s-au schimbat
Încât, pe lângă ape
Cu pasul, azi, răzbat.

Şi totusi, o fantomă
În mine este vie
Şi-o rog cu stăruinţă :
„Revii, copilărie..!?”

Primăvară

Martie e doar Martie. O lună. 31 de zile. O convenţie.

Dar primăvara…eiii, primăvara e o stare de spirit.

Are ceva de-a face cu păsările care cântă a nou şi a viaţă chiar dacă cerul e gri şi afară încă plouă.

Zic şi eu…

Jurnal de drumeţie – Dor de ducă

Deh, de când priorităţile prioritizate m-au făcut să trimit cortul acasă, la Brăila, iar pe rucsac să las să se aştearnă praful, tot ce mi-a rămas, deocamdată, e nostalgia expediţiilor făcute parcă mai ieri. Iaca povestea uneia din ele:

==

(13 noiembrie 2008)

Tot din vechi…
Dar lasă bre, că pun eu iar gaşca pe drumurile patriei !!
Uite-aşa, într-o zi, s-a făcut din nou sâmbătă… şi cum nervii stăteau să pleznească în Bucureştiul ăsta balcano-orientalo-european, am zis că e musai să iau calea munţilor…
Cinci prieteni, o maşina, o hartă, ceva banuţi în buzunar… şi la drum, băiete, că nu mai e de stat. Am plecat dis-de-dimineaţă, de ne certam cu cocoşii satelor de pe centură pe primele raze de soare.
Am ţinut autostrada Bucureşti-Piteşti, o mică oprire în Piteşti să verificăm roţile şi am ajuns în Curtea de Argeş. Mă aşteptam ca fetele să fie mai pioase decât noi, dar până la urmă am observat că tarabele cu tot soiul de prostioare le-au ţinut atenţia încordată mai mult decât fântâna meşterului Manole. M-am uitat şi eu pe tarabe şi, judecând după puştile, cuţitele, mitralierele (de jucărie) cu sau fără semnale luminoase ce se etalau mai peste tot mi-am dat seama că încă nu scăpasem de aerul de talcioc ce voiam să-l las în urmă. Am aprins o lumânare, m-am gândit o secundă la cei ce-au fost, am lăsat un gând de speranţă pentru cei ce încă suntem şi am pornit iar la drum.
Am făcut un mic popas la Poenari, am pus stomacul la cale, am cumpărat pere de prin părţile locului şi ne-am avântat pe treptele ce duceau spre cetate. După viteza cu care mi se înmuiaseră genunchii mi-am dat seama că trecuse mai mult timp decât socotisem iniţial de la ultima plimbare pe munte. Sau poate încep să îmbătrânesc?…Cum-necum, am ajuns sus, ne-am minunat încă o dată de cum căraseră oamenii aia atâta piatră până acolo şi cum se căzniseră să ridice zidurile… Ne-am gândit noi că trebuie să fi fost oameni foarte puternici (ce-i drept, pe vremea aceea depăşirea dead-line-ului era pedepsit cu tăierea capului sau cu trasul în ţeapă), iar despre cei ce-ar fi vrut vreodată să atace cetatea am socotit că trebuie să fi fost nişte eroi de legendă, că noi abia ridicam privirea din pământ de oboseală, darmite să fi târât un scut după noi sau să fi trebuit să ridicăm un paloş deasupra capului…
Ruşinaţi de moleşeala oaselor nostre dar fermecaţi de panorama superbă ce ne-o oferea cetatea, am făcut calea întoarsă la maşină şi am continuat peripeţia. Din toate telefoanele, rude şi prieteni ne anunţau de nu ştiu câte coduri roş-portocalii pe Transfăgărăşan… Norocul nostru a fost că am fost destul de căpoşi să mergem măcar până la Vidraru. Iar ne-am minunat de puterea şi imaginaţia omului, am mai luat o amintire pe memoria digitală a aparatului foto şi am întrebat un poliţist despre cum se prezenta drumul pe mai departe. Omul ştia lucrurile puţin altfel decât urlau radiourile şi televizoarele: da, fusese furtună în seara de dinainte, da, erau porţiuni unde căzuseră bolovani şi copaci, dar drumul se curăţa chiar în timp ce noi pierdeam timpul vorbind şi avea trei-patru porţiuni unde se circula pe un singur sens. Ne-am uitat la Matizul nostru, am concluzionat că nu e TIR şi că prin urmare o reuşi el să se strecoare la drum strâmt… N-am văzut alţi munţi decât ai noştri până acum, dar dacă în altă parte e mai frumos înseamnă că trebuie să încep să cred în vise… Ne-am cazat destul de anevoios la Piscul Negru (locuri puţine şi oameni cam ciudaţi -poate sperau să prindă client pe mai multe zile, nu de-alde noi, pentru o zi şi-o noapte-) şi am fugit repede şi până la Lacul Bâlea. Eram călare pe geamurile maşinii fiecare pe rând sau toţi odată…”uite ce fain!… uite şi râul ăla… uite o cascadă… iaaaa… uite oile”… ce mai, orăşeni în toată regula. Când am ajuns la lac, alt moment de revelaţie… Mai fusesem eu de vreo două ori, dar nu cred că se poate cineva plictisi de munţii noştri… Am cumpărat doi litri de ţuică, să prindem bine de tot aerul local şi ne-am întors la vilă, la Piscul Negru. Mai pe grabă, am reuşit să terminăm un mic grătar până să înceapă  iar să plouă… am jucat table până la fulgerul care a trosnit fix în tranformatorul zonei, am aprins o lumânare cât să gasim drumul spre paturi şi… somn de voie.
Duminică, alt peisaj: ceţuri-ceţuri se ridicau dintre brazi, vârfurile munţilor se pierduseră undeva, în nori, apele se auzeau mai clar şi parcă de peste tot dimprejur… Am mâncat un mic dejun simplu şi eficient (omleta, clătite şi cafea) şi am luat iar Transfăgărăşanul în piept… Iar am făcut-o pe orăşenii (uite apa, uite oile… uite cascada) şi nu ne-am abţinut să nu ne oprim înainte de a intra în tunel. De sus, munţii se vedeau întretăindu-şi văile, ca degetele împreunate spre odihnă după o lungă şi trebuincioasă trudă. Stăteam şi mă uitam fără gânduri aproape, că vorbele mi le pierdusem de multişor… Bag eu de seamă că multe din poveştile pentru copii cu tărâmuri de pe alte lumi, uimitoare şi neasemuit de frumoase, trebuie să se fi născut aici, la noi…
Am avut şi momentul de glorie naţională sus, când am ajuns la lac şi am văzut străinii alergând de colo-colo arătând cu degetul, făcând poze, pierzându-şi privirile de jur-împrejur… “E frumos, nu? Voi nu aveţi asa ceva? Nu? Păcat! Dar nu-i bai, mai veniţi, că munţii ăştia nu pleacă nicăieri, rămân aici, cu noi…”.
Am coborât agale Transfăgărăşanul spre cascada Bâlea unde am mai poposit preţ de o cafea şi apoi am ţinut tot la vale, luând drumul Sibiului (nu ne-a lasat inima să nu dăm o roaită şi prin capitala culturală europeană)… Întoarcerea am făcut-o prin Făgăraş (proastă inspiraţie… drum în lucru =mult timp pierdut), Braşov, Valea Prahovei…
Am ajuns acasă, am lăsat rucsacul lânga pat, am descărcat repede pozele pe calculator şi am reluat firul călătoriei…
Când am închis calculatorul, am ieşit la o ţigară pe balcon… urlau manele de undeva, băieţii erau tot la colţ, la o bere… blocurile se ghiceau murdare printre umbrele copacilor… era cald … şi m-am trezit gândindu-mă: “…de ce m-am întors?”

Sperând

…din gândurile anilor trecuţi

(18 octombrie 2009)

Sperând, nu eşti mai puternic…
sau, de fapt, nu e puterea ta.
E o putere împrumutată. A tuturor firelor de aer şi nisip prin care se şlefuieşte visul spre care speri.

Sperând, nu eşti mai puternic.
Împrumuţi doar răcnetul, şi privirea aspră şi muşchii încordaţi de adrenalina de la acel tu pe care ţi-l închipui că aşa ar trebui să fie pentru a ajunge „acolo”.

Iar când ai ajuns „acolo” şi dai înapoi tot ce ai împrumutat, nu mai rămâi decât o amintire a unei idei, a unei stări de avânt, de „înainte”.
====
Aşa gândind, oare să însemne că pentru a ne simţi mereu puternici, va trebui să avem mereu ceva la care să sperăm?