SUPRAREALISM

Iar stãteam cu gândurile de-aiurea, coatele sprijinite de marginea balconului noii reşedinţe (pentru care am pãrãsit Azilul în toamna anului trecut), mãsurând cu ochii de-a stânga şi de-a dreapta strada Braşov, aşa cum se lãsa plouatã în aceastã primã duminicã de mai. Fumam, bineînţeles. Dar, pânã la urmã, ce conteazã unde eram şi ce fãceam pânã Atunci? Poate doar aşa, cât sã am eu impresia cã prin aceste amãnunte vã aduc un pic mai aproape, destul de aproape încât, dacã aţi fi fost atenţi, aţi fi vazut şi voi.

Nu vã închipuiţi cã aş fi vãzut cine ştie ce grozãvie: doar strada Braşov, plouatã. A, şi maşini care treceau peste ea. Şi peste stradã şi peste apã. Şi, trecând, lãsau în urmã fuioare spumate, mici valuri şi fireşti, dar totuşi frumoase, întrupãri din apã ale curenţilor ce luau naştere în urma “hergheliilor cailor putere” (cine vrea sã ştie ce-i cu aceastã expresie, sã-l întrebe pe Aiuraşu, cã e povestea lui  🙂  ).

În tot griul ãla, oricât de deplasatã ar pãrea comparaţia, maşinile trecând peste degetul acela de apã mi-au adus aminte de bãrcile care brãzdau Dunãrea, Acasã. Dar nu despre comparaţia asta oarecum exageratã voiam sã vã vorbesc. De fapt ãsta e doar începutul. Imediat dupã ce comparaţia mi s-a conturat în minte, urmãtorul gând a fost “cum ar suna o poezie despre maşini trecând pe strada plouatã precum şalupele brãzdând un fluviu?”. Şi, de-aici, alte gânduri: aa…chiar aşa! Cum ciorilor mai sunã poezia vieţii anilor 2000? Ştiu câte ceva despre poezia ultimilor doua secole şi carele şi cãruţele cu boii şi caii lor apãreau atât de firesc din vârful peniţei încât carele şi cãruţele cu boii şi caii lor deveneau parte din definiţia poeziei. La fel coasa şi secera, la fel ciocanul şi nicovala. Toate vorbeau despre frumuseţea boemã sau despre frãmântãrile cotidiene ale vieţii la fel cum tunurile şi puştile cu bombele şi gloanţele şi baionetele lor porneau discurs înflãcãrat despre jertfe, despre zbateri de sentimente înalte şi de nãzuinţe. Uite-aşa mi-am dat seama cã nu mi-au mai cãzut în faţa ochilor poezii ale zilelor de azi. Nu îmi aduc aminte sã fi citit versificãri ale vieţii de astãzi. Sã fie oare pentru cã tehnologia care defineşte atât de predominant acest “azi” nu poate fi învelitã în haina poeziei? Eu cam aici cred cã-i baiul. Cãci am cãutat pricinã şi oamenilor. Dar nu! Sensibilitatea lor am gãsit-o acolo unde a fost parcã din totdeauna, rãzbind peste multe nimicuri şi înjosiri care poate ar fi trebuit sã o îngenuncheze. Am gãsit-o în introspecţiile lui nea’ Manolache, tãind ca un bisturiu în cangrena nimicniciilor, am gãsit-o în fotografiile lui Aiuraşu care se încântã ca un copil pentru fiecare instantaneu surprins în aşa fel încât sã exprime 1000 de cuvinte, am gãsit-o în pamfletele lui Robert, care a ales ironia ca armã împotriva prostiei. Şi nu doar la ei, nu doar la “ai mei”. Am gãsit-o la Nicolae Ariton, pentru care istoria înseamnã pasiune, am gãsit-o în plãcerea cu care Ruxi rãsfoieşte printre ipostazele celor din împrejurul ei, am gãsi-o în baricadele şi stindardele ideilor de “bun” şi de “bine” pe care le-a ridicat adolescenţa Dianei. Şi nu doar la ei.

Nu, nu sensibilitatea noastrã e problema.

Nu încã.

De-aceea zic eu, dragii moşului, cã la cele cu care ne înconjuram în ideea de “evoluţie” trebuie sã fie problema (zisei eu, butonând tastele calculatorului, de unde, odatã sãvârşite aceste gânduri, le voi lansa în lumea virtualã a Internetului). Nu am sã scriu mult, pentru cã s-a tot scris pe subiectul ãsta şi nu vreau sã plictisesc. Dar eu aşa vãd: cum cã ne izolãm (fiecare trage tot mai mult spre casa lui, case transformate cumva în temple, în care doar cei puţini aleşi sunt invitaţi), cum cã interacţiunea se mutã tot mai mult în mediul virtual, cum cã vocabularul fiecãruia sãrãceşte pe zi ce trece (urmare tocmai a interacţiunilor tot mai schiţate, telegrafiate), cum cã ideea de “fericire”, de “viaţã împlinitã” are tot mai total legãturã cu zona materialã şi nu cu cea spiritualã (of, unde sunteţi voi, Filemon şi Baucis?)

Aşa simt eu: cã urmând drumul ãsta, nu peste multã vreme, oameni ca nea’ Manolache, ca Aiuraşu, ca Robert, ca Nicolae Ariton, ca Ruxi, ca Diana nu vor mai fi exponenţi ai sensibilitãţii contemporane ci doar o mânã de paria.

Urmând drumul ãsta, vom înlocui cu totul caracteristica de “utilitate” a tehnologiei cu atributul de “necesitate” şi, în abstracta realitate de jur-împrejur vom constata atunci cã am demitizat poezia.

Vom citi cum îşi versifica Charles Bukowski masturbarea în parcarea unui mall şi vom ajunge la concluzia lui: “poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicatã. E prea preţioasã. E o grãmadã de rahat. Aproape toatã poezia lumii e bunã de aruncat la gunoi”

Poezia e prima victimã a acestei evoluţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Amintiri cu şi despre nuntă

Bag eu de seamă că multă lume a crezut că omenirea va dispărea în 2012! Nu de alta, da’ imediat cum au văzut că totuşi Pământul e tot la locul lui şi îşi vede în continuare de ale sale, mulţi(chiar mulţi!) au înţeles că nu au scăpare şi au început să se căsătorească. Nu-mi spuneţi că e coincidenţă, că eu nu cred! Asta în 2013. În mod firesc, în 2014 au început botezurile. Şi au apărut şi alte nunţi.

Şi, iaca-aşa, printre multe nunţi şi botezuri, mi-am adus aminte cum a fost când s-a însurat Fratellino meu. Şi ţin bine minte, că mi-am notat! 😀

A fost aşa:

 

Evenimentul

(15 septembrie 2009)

Acu’ vreo ceva ani, în toiul iernii(2007), Fratellino ne-a adunat într-un restaurant pe cei câţiva rătăcitori strânşi de spiritul pomului de iarnă pe lângă pragurile părinteşti şi ne-a anunţat LOGODNA!
L-am plâns cum se cuvine, dar asta e! Aşa ne ducem toţi: unul câte unul!
Acu’, ce să facem! Am cinstit evenimentul! Apoi hai şi-acasă, să le dăm vestea şi alor noştri!
Mama – ca orice mamă, a început să plângă! Între două sughiţuri a reuşit să-şi aducă aminte de tata: „TU NU ZICI NIMIC???”
Io i-am zis lui Fratellino să îi ia încet, că tata are probleme cu inima, da’ el nuuuu! Le-a zis-o direct, de parcă făcuseră bieţii părinţi cel puţin 10 ani de yoga!
Aşa că tata, ce să mai zică? Bietul , cred ca începuse să numere în gand… acu’ nu ştiu dacă număra oi, să vadă dacă îi ies toate, oamenii de urmau să fie invitaţi la iminenta nuntă, ori banii care trebuiau strânşi de prin seifurile băncilor…
Dar, ca în orice poveste care se respectă, au apărut piedicile în calea iubareţilor… cu gândul la casă, au luat un petec de pamânt… care a fost luat cu credit… care credit le-a stricat planurile de nuntă… şi uite-aşa trecură doi ani liniştiţi pentru mine şi bodogănitori pentru ai mei.
Totul până acu’ două luni, când Fratellino, cu tactul lui obişnuit, mi-a zis-o scurt: „Băi, asta e! Vezi că o sa fii unchi!”
No! Vestea asta m-a bucurat! Păi cum nu?
Şi strânge gaşca, şi dă-i veselie!
Ei erau un pic cam abătuţi… Fratellino cred că deja se vedea alergând după căpşuni în apropiatul decembre’ iar Pitica lui cred că se vedea pohtind căpşuni veghind somnul de stejar al lui Fratellino!
A urmat iar vestirea părinţilor (de data asta i-au luat separat -fiecare p-ai lui, care cum ştiau să-i ia mai cu binişorul-), mama iar a început să plângă iar tata să numere în gând!
A doua zi ne-am întâlnit familiile frumos pe teren neutru (nu-i frumos să murdăreşti pereţii de sânge! ) pe un vaporaş-restaurant şi am început tratativele. Planurile viitorilor părinţi şi cele ale mămicilor coincideau până în cele mai mici amănunte. Da’ fiecare cu alte amănunte!
Cred că au avut şi taţii ceva păreri, dar experienţa i-a îndemnat să-şi vadă de bere şi de obleţii prăjiţi, la câte o snoavă.
Am numărat de cel puţin 10 ori expresia „Facem cum vreţi voi, dar Eu cred că-i mai bine…”

Şi uite-aşa, din înţelegere în concordie deplină, au reuşit să cadă la înţelegere că trebuie să scoată actele, că e mai bine ca „evenimentul” să aibă loc acasă, în urbea noastră natală, că e mai ieftin, că va fi ceva „subţire” (lista „subţire” a adunat până acu’ vreo 60 de nume). Ca mai apoi, după ce primul nepoţel al familionului (sau nepoţică, nu se ştie încă –n.a; acum se ştie, că are deja 4 ani – e băiat! -) va fi făcut ochi spre soare şi va fi primit un nume după datină, să se faca şi NUNTA ADEVARATĂ…
E!
Aici e o chestie de mă râcâie de când au început să zbârnie telefoanele ca să fie vestite rubedeniile despre „EVENIMENT”. Nimeni nu-i spunea „nuntă”!
Măi, de ce? Că, din punctul meu de vedere, asta e! Sunt ei, suntem şi noi acolo, se leagă numele (că viaţa li s-a legat de multişor de-acu’) şi se cheamă că sunt familie! Nu asta înseamnă căsătoria?
„Noooo, domle’, că nu înţelegi! Acu’ ei DOAR scot actele! „
Cum, mă, DOAR scot actele! Asta e! Ăsta e momentul!
A! Că nu pot să aibă lângă ei pe toţi cei pe care şi-ar fi dorit să-i aibă în aceste momente, asta e altă treabă! Parcă numai lor le pare rău?
A! Că Pitica voia să se vadă în rochie albă? O să se vadă, că n-au renunţat la gândul ăsta! Şi o să fie masă mare, cu chefuială până în zorii celei de-a treia zi, cum mai ştim şi noi de pe la ăi bătrâni.
Că vor să fie uniţi şi în fata lui ‘mnezeu? Or s-o facă şi p-asta, că amândoi cred „c-aşa e bine” – fiecare cu-ale lui- .
De ce să conteze mai mult momentul ăla spiritual până la cutia milei, desfăşurat în smerenie şi pioşenie şi terminat cu uzuala binecuvântare „şi mulţumim mirilor pentru (după caz aici mai apare „generoasa” ) donaţie (neimpozitabilă, n.a.) pe care au făcut-o bisericii (săracu’ naşu’, numa portofelul lui o să ştie!)” decât momentul în care în faţa aceleiaşi adunări vesele amândoi, spun „DA”?
De ce acest „DA” contează mai puţin? E DA-ul care ar trebui să fie cel mai sincer. E DA-ul de la care nu mai sunt EL şi EA, ci sunt o familie!
===
N-aveţi decât să mă bodoganiţi cât vreţi!
Eu mă duc la NUNTĂ!

moştenire

…copii mei mă vor blestema, poate, la un moment dat.
pentru că la un moment dat li se va face, poate, lehamite…sau cel puţin se vor simţi istoviţi :
– să tot creadă că iubirea e un joc care se joacă în doi, plecat odată de la un întreg numit « androgin ».
– să tot creadă că prieteniile dureaza o viaţă şi nu până când prietenii îşi vor fi găsit culcuşul cald care le va aduce bonitatea dulce a ignoranţei şi a comodităţii..
– să tot creadă că nu doar ei sunt corecţi… şi că doar corecţi fiind vor dormi liniştiţi când vor pune seara capul pe pernă.
– să se tot simtă stingheri vorbind o limbă română « învechită », lipsită de “englezisme” inutile şi nelalocul lor
– să fi citit mai multe cărţi decât vor fi văzut filme
– să se tot gândească de ce ei totuşi nu sunt aşa cum „lumea” le va urla din televizoare, radiouri şi reviste că sunt, despre ce haine, ce cărţi şi ce muzică îi reprezintă
– să tot dea „bună ziua” cu zâmbetul pe buze de fiecare dată ca un salut al veseliei şi al încrederii cu care au fost învăţaţi că e frumos să existe între oameni şi nu cu sentimentul că, făcând asta, îi « pupă-n c#r « pe cei salutaţi ….şi să îi molipsească sincer pe cei ce-i vor întâlni în cale cu această sinceritate a lor
– să tot facă ceea ce trebuie, după cele mai elementare reguli civice şi morale şi nu ceea ce „face toată lumea”
…
şi pentru multe altele pentru care lumea lor îi va judeca
şi le va râde în faţă
şi îi va marginaliza
şi îi va scuipa
şi va voi a-i călca cu batjocură în picioare
pentru toate învăţăturile ce le vor moşteni de la mine

Jurnal de drumeţie – Dor de ducă

Deh, de când priorităţile prioritizate m-au făcut să trimit cortul acasă, la Brăila, iar pe rucsac să las să se aştearnă praful, tot ce mi-a rămas, deocamdată, e nostalgia expediţiilor făcute parcă mai ieri. Iaca povestea uneia din ele:

==

(13 noiembrie 2008)

Tot din vechi…
Dar lasă bre, că pun eu iar gaşca pe drumurile patriei !!
Uite-aşa, într-o zi, s-a făcut din nou sâmbătă… şi cum nervii stăteau să pleznească în Bucureştiul ăsta balcano-orientalo-european, am zis că e musai să iau calea munţilor…
Cinci prieteni, o maşina, o hartă, ceva banuţi în buzunar… şi la drum, băiete, că nu mai e de stat. Am plecat dis-de-dimineaţă, de ne certam cu cocoşii satelor de pe centură pe primele raze de soare.
Am ţinut autostrada Bucureşti-Piteşti, o mică oprire în Piteşti să verificăm roţile şi am ajuns în Curtea de Argeş. Mă aşteptam ca fetele să fie mai pioase decât noi, dar până la urmă am observat că tarabele cu tot soiul de prostioare le-au ţinut atenţia încordată mai mult decât fântâna meşterului Manole. M-am uitat şi eu pe tarabe şi, judecând după puştile, cuţitele, mitralierele (de jucărie) cu sau fără semnale luminoase ce se etalau mai peste tot mi-am dat seama că încă nu scăpasem de aerul de talcioc ce voiam să-l las în urmă. Am aprins o lumânare, m-am gândit o secundă la cei ce-au fost, am lăsat un gând de speranţă pentru cei ce încă suntem şi am pornit iar la drum.
Am făcut un mic popas la Poenari, am pus stomacul la cale, am cumpărat pere de prin părţile locului şi ne-am avântat pe treptele ce duceau spre cetate. După viteza cu care mi se înmuiaseră genunchii mi-am dat seama că trecuse mai mult timp decât socotisem iniţial de la ultima plimbare pe munte. Sau poate încep să îmbătrânesc?…Cum-necum, am ajuns sus, ne-am minunat încă o dată de cum căraseră oamenii aia atâta piatră până acolo şi cum se căzniseră să ridice zidurile… Ne-am gândit noi că trebuie să fi fost oameni foarte puternici (ce-i drept, pe vremea aceea depăşirea dead-line-ului era pedepsit cu tăierea capului sau cu trasul în ţeapă), iar despre cei ce-ar fi vrut vreodată să atace cetatea am socotit că trebuie să fi fost nişte eroi de legendă, că noi abia ridicam privirea din pământ de oboseală, darmite să fi târât un scut după noi sau să fi trebuit să ridicăm un paloş deasupra capului…
Ruşinaţi de moleşeala oaselor nostre dar fermecaţi de panorama superbă ce ne-o oferea cetatea, am făcut calea întoarsă la maşină şi am continuat peripeţia. Din toate telefoanele, rude şi prieteni ne anunţau de nu ştiu câte coduri roş-portocalii pe Transfăgărăşan… Norocul nostru a fost că am fost destul de căpoşi să mergem măcar până la Vidraru. Iar ne-am minunat de puterea şi imaginaţia omului, am mai luat o amintire pe memoria digitală a aparatului foto şi am întrebat un poliţist despre cum se prezenta drumul pe mai departe. Omul ştia lucrurile puţin altfel decât urlau radiourile şi televizoarele: da, fusese furtună în seara de dinainte, da, erau porţiuni unde căzuseră bolovani şi copaci, dar drumul se curăţa chiar în timp ce noi pierdeam timpul vorbind şi avea trei-patru porţiuni unde se circula pe un singur sens. Ne-am uitat la Matizul nostru, am concluzionat că nu e TIR şi că prin urmare o reuşi el să se strecoare la drum strâmt… N-am văzut alţi munţi decât ai noştri până acum, dar dacă în altă parte e mai frumos înseamnă că trebuie să încep să cred în vise… Ne-am cazat destul de anevoios la Piscul Negru (locuri puţine şi oameni cam ciudaţi -poate sperau să prindă client pe mai multe zile, nu de-alde noi, pentru o zi şi-o noapte-) şi am fugit repede şi până la Lacul Bâlea. Eram călare pe geamurile maşinii fiecare pe rând sau toţi odată…”uite ce fain!… uite şi râul ăla… uite o cascadă… iaaaa… uite oile”… ce mai, orăşeni în toată regula. Când am ajuns la lac, alt moment de revelaţie… Mai fusesem eu de vreo două ori, dar nu cred că se poate cineva plictisi de munţii noştri… Am cumpărat doi litri de ţuică, să prindem bine de tot aerul local şi ne-am întors la vilă, la Piscul Negru. Mai pe grabă, am reuşit să terminăm un mic grătar până să înceapă  iar să plouă… am jucat table până la fulgerul care a trosnit fix în tranformatorul zonei, am aprins o lumânare cât să gasim drumul spre paturi şi… somn de voie.
Duminică, alt peisaj: ceţuri-ceţuri se ridicau dintre brazi, vârfurile munţilor se pierduseră undeva, în nori, apele se auzeau mai clar şi parcă de peste tot dimprejur… Am mâncat un mic dejun simplu şi eficient (omleta, clătite şi cafea) şi am luat iar Transfăgărăşanul în piept… Iar am făcut-o pe orăşenii (uite apa, uite oile… uite cascada) şi nu ne-am abţinut să nu ne oprim înainte de a intra în tunel. De sus, munţii se vedeau întretăindu-şi văile, ca degetele împreunate spre odihnă după o lungă şi trebuincioasă trudă. Stăteam şi mă uitam fără gânduri aproape, că vorbele mi le pierdusem de multişor… Bag eu de seamă că multe din poveştile pentru copii cu tărâmuri de pe alte lumi, uimitoare şi neasemuit de frumoase, trebuie să se fi născut aici, la noi…
Am avut şi momentul de glorie naţională sus, când am ajuns la lac şi am văzut străinii alergând de colo-colo arătând cu degetul, făcând poze, pierzându-şi privirile de jur-împrejur… “E frumos, nu? Voi nu aveţi asa ceva? Nu? Păcat! Dar nu-i bai, mai veniţi, că munţii ăştia nu pleacă nicăieri, rămân aici, cu noi…”.
Am coborât agale Transfăgărăşanul spre cascada Bâlea unde am mai poposit preţ de o cafea şi apoi am ţinut tot la vale, luând drumul Sibiului (nu ne-a lasat inima să nu dăm o roaită şi prin capitala culturală europeană)… Întoarcerea am făcut-o prin Făgăraş (proastă inspiraţie… drum în lucru =mult timp pierdut), Braşov, Valea Prahovei…
Am ajuns acasă, am lăsat rucsacul lânga pat, am descărcat repede pozele pe calculator şi am reluat firul călătoriei…
Când am închis calculatorul, am ieşit la o ţigară pe balcon… urlau manele de undeva, băieţii erau tot la colţ, la o bere… blocurile se ghiceau murdare printre umbrele copacilor… era cald … şi m-am trezit gândindu-mă: “…de ce m-am întors?”

Poveste de la tata

” Aşa se nimerise de Paştele ăla. Am vrut să mergem la el, dar nu cu mult înainte de a începe să ne pregătim, a pleznit ţeava de la ghiuvetă. Îţi dai sema că eram nervos…apă peste tot…maică-ta nu ştia nici ea ce să mai zică… Şi m-am apucat de cârpit pe-acolo. Până am dat o fugă să iau ce îmi mai trebuia (şi nici n-am găsit, decât pe la vecini, că era Paştele şi îţi dai seama că nu era mai nimic deschis), până m-am pus să scot tot de sub masca de la ghiuvetă, până le-am pus iar cap la cap…trecuse o jumătate de zi. Ce mai, începuse să se lase seara. Am spus: “lasă, mergem mâine…sau în duminica următoare.” Eu încă eram sub ghiuvetă, strângeam ultimile racorduri, când a sunat la uşă.
Luase un pui de la rotisor, din piaţă, şi o sticlă de vin.
Mihai, crede-mă, mi-au rămas toate vorbele în gât când l-am auzit: „măi, copii, v-am aşteptat… şi, dacă am văzut că voi nu mai veniţi, am venit eu la voi”
Mihaiţă, tată, crede-mă, nu o să uit niciodată Paştele ăla când a venit tata la noi”
====
Acum două zile, am vorbit cu tata.. îl sunasem cu altele, voiam să îi întreb ce şi cum mai e pe-acasă, ce mai e nevoie, cum mai merg lucrurile. Nu-mi era gândul la sărbători, nu voiam să vorbesc despre asta(nu ştiu de ce, dar de ceva vreme încoace sărbătorile mă cam întristează). Dar, din vorbă în vorbă, tata a spus repede, ceva între rugăminte şi poruncă:
„- Vorbeşte şi cu Andrei…dacă nu se vor muta în casa lor până la Crăciun, să veniţi amândoi acasă. Că, de la anul, dacă se mută în casa lor, lucrurile or să înceapă să fie altfel.
– Hai, mă! Ce dumnezeu vorbeşti acolo?
– Mihai, simt eu că e unul din ultimile Crăciunuri în care vom fi cu toţii împreună”

====
Nu, tată, nu o să fie aşa.
Încă nu am uitat de unde am plecat. Încă nu am uitat că ne aşteptaţi. Încă ştim ce înseamnă ACASĂ.

13 decembrie 2009

===

Cam aşa gândeam uite, acum vreo 4 ani. Şi totuşi, tata a avut dreptate. Fratele meu a devenit la rândul lui tătic şi ghimizdrocul lui îl aşteaptă pe “Moşu” în casa lui din Bucureşti….iar sărbătorile “cu toţii” în casa părintească din Brăila au început să devină tot mai rare. Se pare că, până la urmă, aşa e cumva rostul lucrurilor. Aşa e firesc să se întâmple.

Dar, dincolo de firescul ăsta pe care îl înţelegem şi, vrând-nevrând, îl acceptăm cu toţii, undeva, într-o casă, doi batrânei frumoşi stau singuri la o masă, cu ochii pierduţi în aducerile-aminte din care se întrupează doi tineri părinţi care veghează nefăcutele a doi “piraţi” care, mai ales de sărbători, au obiceiul să răstoarne casa cu fundu-n sus cu năstrujniciile lor…

Grabã

Una peste alta, hotãrât lucru, e una din cele mai frumoase toamne din ultimii ani.
Nu am o slujbã stresantã, parfumul concediului încã nu s-a pierdut din pãrul rãvãşit de vânt pe coclauri, am zile cînd abia aştept sã ajung la muncã sã mai schimb o vorbã cu trupeţii şi sã mã mai amuz cu viziunea altora asupra celor ce li se întâmplã pe-acolo…

Şi totuşi parcã mâine nu am chef sã mã duc la muncã.
Ştiu, nu e week-end.
Ştiu, e toamnã – nu e nici mãcãr varã, poate aşa mã înţelegeaţi mai bine sau poate starea asta a mea ar fi avut vreun sens.
Dar…poate tocmai pentru cã e toamnã.
Aş sta undeva, într-o cafenea, la o masã aproape de geam…uşa sã fie deschisã…pe masã, o cafea, un corn sau o placintã şi un pahar cu un strop de cognac. Sã stau sã-mi dau seama de noile culori, sã mã mir ca idiotu’ despre cum s-a mai schimbat moda…Sã uit de mine în serii de secunde cu fiecare frunzã care se amãgeşte spre-n jos. Sã simt un amestec de uimire şi revelaţie gândindu-mã la castanii care au înflorit a doua oarã.
M-aş zgribuli un pic de aerul rece intrat pe uşa pe care insist sã o ţin deschisã.
Eu vreau sã aud zumzetul ãsta al strãzii, frânturi de dialoguri, de gânduri…mulţi nici nu vor sã mai audã…au cãştile bãgate cu tot cu fir în urechi… Oare…
Oare unde se grãbesc toţi?

Oare îşi dau seama cât de ciudaţi îi face graba? Le-aş face poze şi aş pune de-o expoziţie la metrou şi în staţiile de autobuz..
Poate ruşinaţi de grotescul acestei grabe, lumea ar merge mai încet…şi ar avea timp sã se mai uite în jur…la frunze, la ceilalţi…poate ar mai auzi o vorbã, poate ar mai prinde câte un zâmbet..
Poate şi-ar da şi ei seama cã, pânã una-alta, e cea mai frumoasã toamnã din ultimii ani.

Diham (2005)

Am cateva jurnale de prin vremurile cand inca halaudeam potecile tzarisoarei asteia, obicei care, spre rusinea mea, trebuie sa recunosc spasit ca l-am cam pierdut…
Amintirile inca au ramas  asa ca iacatele si pentru cei carora le place literatura de calatorie 

Nici nu mai stiu cine a venit cu ideea… . Cert e ca am cautat o cazare ieftina pe net si, dupa o selectie destul de random, am facut rezervare la cabana Diham. Urma sa ne intalnim 11 prieteni, din Braila, Ploiesti, Bucuresti, Buzau, Calarasi… Nici unul nu mai urcase spre-ncolo, vremea de iarma oferea si ea pentru multi un fior de „prima data” si iata-ne pe drum… Cu trenul personal, ca sa mai dam putina culoare acestei mici aventuri. Am deliberat noi ce am deliberat (cei ce venisem din Bucuresti, care am ajuns primii) si am hotarat sa coboram in Busteni. Evident, din doua variante posibile, am reusit sa o ghicim pe cea mai rea (urcusul mai scurt era prin Predeal). Ce-i drept, a inceput frumos. Cu o pauza de cam o ora la un bufet din apropierea garii, ca sa prindem puteri si ca sa mai intregim gasca. Am intrebat frumos de Diham si am fost ghidati la fel de frumos spre-ncolo…

Dupa vreo ora si-un pic, iata-ne ajunsi. Sau cel putin asa credeam noi. In cinci minute am aflat ca nu credeam bine. Eram la Gura Diham. „-Pai, si spre cabana? – Uite, p-acolo, prin dreapta”. Daca pana aici fusese cu cant si veselie, atunci cand am vazut versantul ne cam razbise tacerea… Ne-am uitat unii la altii, ne-am mai uitat o data la munte, ne-am uitat la adidasii din picioare si apoi la zapada care se vedea printre copaci, am oftat, ne-a bufnit rasul (ca sa nu plangem), am tras aer in piept si am purces la drum. Vreo 200 de metri. Dupa care cautam aerul! Stiam sigur ca toti posedam glezne, genunchi, plamani, inima si alte de-astea trebuincioase si absolut necesare, dar nici unul nu prea mai simtea nimic. Cam acolo a fost punctul de cotitura. Ne-am intrebat foarte serios daca nu era mai bine sa ne intoarcem. Dupa un vot scurt si democratic, prin majoritate simpla am hotarat ca „daca tot am ajuns pana aici…”. Si da-i si urca.

Drumul, marcat. Asta a fost de bine. Zapada incepea sa se topesca, paraiase mici fiind deja formate pe ici, pe colo (evident, pe sub zapada, aflam de ele doar cand piciorul trecea de pojghita de gheata). Asta nu a fost de bine (cam in jumatate de ora nu stiu daca mai era vreunul cu sosetele uscate). Ce ne facea sa mergem totusi inainte era peisajul. Nu prea vorbeam intre noi…pur si simplu ne opream din loc in loc si ne pierdeam ochii pentru cateva clipe intre copaci, prin crengi, pe vai, spre creste… Si iar urcam. Ce-i drept, doar prima parte a drumului a fost mai anevoioasa, dar drumul s-a milostivit apoi de noi si panta a inceput sa se domoleasca… In apropierea fostei cabane vanatoresti, am mai tinut un mic sfat. Unii (mai ales dintre fete) incepusera sa dea evidente semne de oboseala. Iar vot, iar majoritate simpla, si s-au format doua grupuri: unii mai voinici care au luat-o la pas alert, ca sa nu-si strice ritmul, cei mai molcomi urmau sa vina mai agale. Ok, zis si facut. Nu inainte de a manca cate o jumatate de portocala. Providentiala inspiratie a avut cel ce facuse cumparaturile! Vitamina C, naturala de la mama ei, a inceput sa alerge de colo-colo prin vene si ne-a mai dat un strop de avant. Si iata-ne ajunsi! Obrajii variau intre rosu ai alb, sinteam cum clocotim sub pulovere, picioarele erau fleasca, dar noi ne simteam de parca ajunsesem in varful Everest! Repede, cazarea (10 paturi, o singura camera, insa cu dus), dusul necesar, un ceai jos, la cantina si hai sa facem gratarul. Gazda (patroana sau administrator, nu stiu exact) ne-a indicat un locsor, ne-a dat lemne si gratar si am trecut la treaba… ma rog, intai am lasat fetele sa se joace cu toporul (stiu ca nu e recondat sa pui alaturi doua elemente periculoase si imprevizibile) si dupa ce am constientizat ca in ritmul lor ne prindea seara fara lemne taiate am preluat stafeta. Gratarul de porcusor a fost excelent, atmosfera la superlativ, buna dispozitie era la ea acasa si unde mai pui ca a tinut si vremea cu noi. Noaptea au venit si soldatei de la unitatea de vanatori de munte din apropiere si dupa ce am trimis fetele la culcare, am dat-o pe cantece catanesti (mai stiam si noi cate ceva, cat sa nu ne facem de ras).

Dimineata, dupa dus am urmat cu sfintenie programul de revelatie in fata crestelor ce ne inconjurau. Dupa ce ne-am incarcat ochii si sufletul, am pus iar de un gratarel. La cat hohot de ras era acolo, a inceput si soarele sa se uite mai atent la noi. Si uite-asa, in jurul orei doisprezece puloverele disparusera din dotare, la fel si adidasii, tricourile (am renuntat la tot ce-am putut cat sa ramanem decenti) si pana la o bataie cu zapada in picioarele goale nu a fost decat un pas pe care nu ne-am sfiit sa-l facem. Ne-am zvantat un pic (asa am facut prima plaja din acel an la 1300 de metri altitudine ) si apoi cu greu ne-am rupt de pe pajiste, ne-am pregatit bagajele, am oftat si am luat-o iar la pas. Spre Predeal, de data asta. Am mai fi ramas, dar a doua zi era iar luni si cam toti trebuia sa fim pe baricade. Nu am mai fost de atunci la cabana, desi toti am promis ca vom reveni (macar sa recuperam puloverul pe care il uitase unul din noi). Mult timp insa dupa aceasta expeditie, cand ne intalneam pe strada cei ce ne incumetasem sa uitam pentru doua zile de zeama cosmopolita a oraselor, de problemele de la munca, se stres, smog si alte asemenea marturii de civilizatie, ne uitam unii in ochii altora, oftam un pic a dor si incepeam sa radem, sincer si destul de salbatic…

Ne uitam unii la altii, dar de fapt in fata ochilor fiecare revedea traseul, vedea crestele muntilor la ceasul diminetii si nu in ultimul rand bataia cu zapada urmata de cea mai frumosa plaja facuta vreodata… .

Jurnal de drumetie (Mila 35, 2007)

Iubesc muntele, imi este indiferenta marea… despre DUNARE insa nu cred ca am sa reusesc sa gasesc vreodata cuvintele potrivite. Am copilarit pe malurile ei, m-am aventurat printre valuri, m-am incantat mereu in taramul pe care a reusit sa-l creeze in Delta… Multe din povestile copilariei mele sunt de acolo, de la mal de Dunare. Ce explorari, ce expeditii! Treceam pe malul celalalt, in Insula Mare a Brailei si fugaream serpi prin tufisuri…sau pur si simplu ne inchipuiam niste Robinsoni Crusoe prin smarcurile de dincolo de dig. Cand am plecat de acasa, am plecat cu ea in suflet.
Mi se face dor, din cand in cand, si trebuie musai sa las toate balta si sa ma intorc acasa…
Ultima oara insa, a iesit cu cantec mai mult decat m-am asteptat.

Ne-am strans iarasi cativa nebuni si am hotarat sa dam o fuga in Delta. Inceput de toamana, inca soare, chef de duca si de voie buna… Poate prea mult chef de voie buna, incat am hotarat sa mergem fara fete, sa ne facem de cap. Cum socoteala de la bar nu se potriveste cu cea de acasa, evident ca au venit si fetele. Avantaj eu, momentan celibatar. Initial am facut planul sa ne ducem mai la vale, pe bratul Sulina, pana la Crisan, cu gandul de a gasi gazduire, poate, la rudele uitate si demult nevizitate ale tatalui meu. Nici planul asta nu a ramas in picioare, avand o contraoferta de la unul din fostii colegi de liceu ai fratelui meu, pentru mila 35, aproape de Tulcea. Bun si Tulcea!

Am ajuns vineri seara, ambitionati de a face neaparat o partida de pescuit la lumina lunii. Prima problema: nu prea era luna, ceata fiind in acea noapte cam ca la ea acasa. A doua problema: casa unde stateam era pe o curba, pe arcul interior, deci mal intins pana pe la 20-30 de metri. Si ultima dar nu cea din urma, fetele au decis ca e mai interesant sa stam la o masa in curte decat sa stam sa bem pe mal. Ne-am facut totusi damblaua o jumatate de ora, timp in care am reusit sa agatam o lanseta si sa pierdem firul de la alta si ne-am tras la un gratarel, in livada.
De fete am reusit sa scapam pe la 2 dimineatza, cand somnul a reusit sa le adune prin locuri mai calduroase si posesoare de perne si paturi. Dupa inca o ora, gazda, incalzita si imbarbatata de la vin, whiskey si red-bull, s-a oferit sa ne treaca pe celalalt mal “unde sigur pica peste, ca e malul mai adanc”. Pentru ca si noi aveam la bord cota parte de vin, whiskey si red-bul, in jumatate de ora eram cu bete si fire gramada in barca. Pe la 3 si jumatate (noaptea), am inceput deci traversarea Dunarii, spre taramul cel bogat in peste. Ne ghidam prin ceatza de la luminile complexului Mila 35, aflat pe malul cel atat de jinduit de noi. Ne apropiasem binisor, cand vaslasul s-a hotarat sa lase barca putin in scurs, mai la vale….luminile de la complex au disparut, se auzeau doar lopetile clipocind in apa si toti eram cu ochii incordati sa zarim malul. Dupa vreun sfert de ora, l-am zarit! Eram ACOLO! Sari din barca! Sari inapoi in barca, caci de pe mal sarise un caine…
Ma rog, s-a potolit cainele, era foarte prietenos cu gazda… Parca prea prietenos, ca l-am si intrebat: ”- Nu cumva e cainele tau?; – E pe naiba, nu avea cum sa treaca la fel de repede ca noi…si uite ca asta e uscat…seaman, ce-I drept, cu unul din ai mei”.
Ok. Fain frumos pana aici. Am facut un foc, am intins firele si ne-am apucat iar la povesti la o sticla de vin.
“-Hei, unde sunteti?” de mal de apropiase o barca, in mod cert bulversati si ei de ceata deasa
“-Pe mal” a venit raspunsul promt si corect(dar total inutil) al gazdei.
“- pe mal, pe mal…dar pe care mal?”
“- pe stangul!”
“multumim frumos!” si s-au dus in ale lor.
Noi, am luat-o de la capat. Cu vinul. Ca pestele nu tragea ioc. Ba unul dintre noi, nu stiu cum dumnezeu, reusise sa pice si-n apa. Adica nu ne-a mirat prea mult ca a alunecat, dar nu intelegeam cum de era fleasca dar reusise sa nu-si ude incaltarile! Ma rog, nebanuite sunt caile domnului! Noroc ca aveam ditamai focul de tabara langa noi.

Eu mi-am facut la un moment dat un culcus din vreascuri mici si am dormit precum viezurii prêt de o jumatate de ora. Suficient cat sa prind puteri. Intre timp, fratele meu reusise sa scoate un pui de salau, cat sa nu spunem ca ne chinuiseram degeaba. S-a trezit si gazda(adormise pe direct pe mal, vegheat de caine) si ne-am pregatit de plecare. Gazda, cu ochii mai limpezi, ajunsese intre timp la concluzia ca totusi era cainele lui si nu intelegea cum de ajunsese jigodia inaintea noastra, si uscat pe deasupra! Cand sa plecam, alta dandana: nu voia cainele sa urce in barca! Hai, i-al de ceafa si da-i la rame! Dupa ce am prins vreo douazeci de metri distant de mal, AM INTELES!
Noi fusesem tot timpul pe acelasi mal de pe care plecasem! Ne intorsese curentul dupa ce pierdusem reperul luminilor de la complex! Ne-am uitat unii la altii si ne-a bufnit rasul! Ca ce altceva era sa facem. Am inteles cum de ajunsese cainele inaintea noastra acolo, uscat, am inteles de ce bietul animal nu voia sa urce in barca… ne gandeam cam cata carne aveam in frigider de la cei pe care ii ghidasem gresit, si cam cat ratacisera ei pana au inteles ca nu mergeau bine…

Oricum, nu era timp sa ne gandim prea mult la ei, caci incepea alta zi. O zi care a spalat toate pacatele noptii trecute: vremea a fost exceptionala, noi am fost relativ cuminti, am prins si peste(stiuca a picat la 6 lei kilul si carasul la 4 lei kilul, direct din barca unui bastinas), ne-am dres cu un bors pescaresc de statea matza-n coada…. Si seara, am luat-o de la capat cu vinul! Ca o viatza avem! Iar a doua zi iar era luni…si iar trebuia sa mergem la munca…si sa ne aducem aminte ca aveam chirii de platit…sau rate la banca… iar trafic si zgomot..
Mai e nevoie sa spun ca am plecat de acolo uitandu-ne inapoi?

ZBORUL

De la etajul opt, de unde salasluiesc mai mult decat in oricare alta parte (la slujba, de!), Bucurestiul poate parea uneori chiar frumos. De unde ma uit eu nu vad insa mare lucru: privirea mi se opreste in cladirea TVR-ului. Se mai vad doar varfuri de cladiri, mai departe…si mult cer.
Sunt dati cand ma uita ‘mnezeu cu ochii pierduti aiurea pe gheam: ploua..ninge..bate o raza de soare nush’ cum..de-astea…staaaaau ca zapacitul si ma uit..nu ma strabate nici un gand atunci: stau si adun imagini. Le rumeg eu mai tarziu
No..de-acolo, de la etajul asta 8 vad, de obicei, doar trei soiuri de pasari:

porumbei: ii vad adunati pe locasurile de sub geamurile TVR-ului, pandind curentii, lasandu-se scurt in hau, cu aripile stranse, pieptul bombat facandu-i sa semene cu o corabie care cade de undeva, de pe cascada de la marginea lumii…aripile se deschid brusc, inainte ca intriga sa iti fi adus sufletul la gura…si isi incep jocul…

Ciorile: mai precise ca un ceas: la 5 si cinci minute izbucnesc ca un roi, prin partea stanga a turnului TVR-ului, innegrind zarea vreme de mai bine de jumatate de ora…isi cauta drumul spre locurile din marginea orasului…

Si, din cand in cand, mai vad pescarusi: pe ei intai ii aud…tipatul lor il am in sange, de acasa…numai ca in Bucuresti, pescarusii mereu mi s-au parut infranti…murdari si tristi.
Acum vreo doua zile am zvacnit auzind iar tipatul: trecuse pe langa geamul de langa mine…l-am privit doar cateva secunde.
Ziua era pur si simplu alba: soarele batea puternic in toata zapada si gheata ramasa din ninsoarea de ieri. Si in lumina asta alba, el mi-a parut cum nu se poate mai mandru si mai frumos: aripile ferme, trupul parca lucios…vantul insusi luneca supus, impotriva firii, netulburand nici o pana in acest zbor. A intors un pic ochii spre soare, dand iarasi glas tipatului departarii…al apei…
Atat.
Cateva secunde..
Poate o jumatate de ora mai tarziu avea sa devina parte din stolul scormonitorilor gunoaielor din groapa Glinei…
Dar in frantura aceea de zbor pentru mine l-a umplut pur si simplu de frumos.

(02.02.2010)

Tarziu

Un sentiment de pasi rari si grei, pe drum stiut. In ceas tarziu. Stiind, fara indoiala, ce ma asteapta acolo, odata ajuns.
Merg incet, ca ceilalti sa ma observe si sa mi se dea deoparte din drum. Ma abat doar daca asa cred eu ca se cuvine. Cum si altii au reperele lor despre ceea ce “se cuvine”. Sau ca “e bine”. Sau ca “e normal”. Dar eu am rabdarea sa ii las sa vada –si vazand, sa inteleaga – cum cred eu ca “se cuvine” sa merg.

Pun pasul rar, sa am timp sa vad oamenii din jur. Sa le gasesc ochii. Si, atunci cand ii recunosc, sa ii salut. Ii salut cu vorba mea, cand mai luminat de-un zambet, cand simplu si respectuos.

Sunt imbracat asa cum simt eu ca mi-e bine. Mi-s destul de indiferente privirile ades dispretuitoare.

Nu am casti pe urechi. Vreau sa aud cand sunt strigat. Sau injurat. Sau, pur si simplu, ca vin pasari. Sau ca au inceput sa cada castanele…

Merg cu mainile in buzunare. Nu ma inchin la biserici. O fi avantajul fiecarui credincios de a nu fi singur niciodata, mereu “vegheat”, dar, cand merg pe vreun munte, prefer sa ma bucur de priveliste decat sa-ma gandesc cu teama ca se lasa noaptea. Pana la urma, tot te prinde noaptea pe undeva.

Si, intre toti pasii astia, prea putine idei de maine. Mai mult ma bantuie amintirile. Sau scenarii de “cum ar fi fost daca…”. Multi spun ca n-are rost. Asta, cu ganditul la “ce-ar fi fost daca”. Dar mie imi prinde bine. Un exercitiu de imaginatie. Si nu toate “ce-ar fi fost daca” se termina frumos in gandurile mele. Unele sfarsesc mult mai amar.Un exercitiu de sinceritate cu mine. Caci asa rostuiesc ceea mi-as fi dorit. Ceea ce imi doresc, de fapt…

Intre gandurile de maine, unul singur staruie. Are brate mici, picioare incaltate cu pantofi ca de papusa… rade..sau plange…si in privirea lui citesc dorinta de a-l intelege, caci el inca nu stie a plamadi vorbe… Si atunci simt un gol in piept. Cred ca e semn bun, golul asta: inseamna ca inca e loc de el acolo, in culcusul facut de bratele mele adunate peste piept intr-o neterminata imbratisare…

Celelalte ganduri amesteca drumuri…si limbi straine…si tot soiul de fapte de-un banal teribil pentru orice om care pur si simplu isi schimba, vremelnic, drumul.

Drumul ala semanat cu pasi rari si grei, in ceas tarziu.
Caci cum altfel sa fie un drum spre ecoul cheii ce deschide o casa goala?