Zic şi eu (despre despărţiri)

Vorbeam acu’ ceva vreme cu cineva despre despărţiri, şi mi se povestea despre ceea ce ia cu el cel ce pleacă, despre sufletul amar al celui rămas şi despre golul creat de acea plecare.

Am stat, am mustăcit un pic, apoi am zis aşa:

 

Da, dezamăgire nu are cum să nu fie. Dar, de luat, când e să plece, celălalt nu are cum să ia altceva decât momentele care i-au fost dedicate. Să le ia, că sunt darurile făcute lui.

Ducă-se!

 

Sufletul nimănui nu e ceea ce “a fost”. Ceea ce a fost e, până la urmă, un rezultat, iar orice rezultat e supus timpului şi, deci, cu variaţiile de rigoare, tributar efemeritătii.

Sufletul e un continuu creuzet. Iar ce iese din creuzetul acela depinde de ceea ce amesteci în el.

Amestecă-se!

 

Golul care apare nu e un gol a ceva ce a plecat, ci a ceea ce ai fi vrut să se nască pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că te defineşte golul, ci naşterea.

Naşte-ne-vom!

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

CUBA

Erau zilele de început ale Hogeagului.
Venise iar o seară ca multe din cele ce aveau să urmeze în camera cu perdea de iederă şi iar frângeam gâtul unei sticle de Pinot Noir cu cei aproape de suflet(era pe vremea când Murfatlarul încă făcea vin din struguri şi nu din concentrat de must).
Nu mai ştiu cum, dar, dintr-una în alta, cum ni se întâmpla fără să ne mai mire, discuţia a ajuns la călătorii. Eu nu ieşisem încă din ţară şi, uite-aşa, am stabilit cu nea’ Manolache că, la un moment dat, într-un an-doi, vom merge să vedem LUMEA. Nu mă întrebaţi de unde, ce şi cum, dar am hotărât ad-hoc că LUMEA începe din CUBA.
Peste vreme, ne-am interesat despre drum, anotimpuri, obiceiuri, costuri (mai ales)…am vorbit cu oameni care au fost pe-acolo…dar au trecut încet-încet nu luni, ci ani, şi CUBA a rămas doar o amintire uitându-se pe sine în umbra unei seri din camera cu perdea de iederă.
Asta până într-o seară din unul din anii în care am mai pus un semn de vreme pe rabojul trecerii mele : o prietenă, amintindu-şi de poveştile din vremea Hogeagului, mi-a făcut cadou un ghid turistic despre Cuba.
Răsfoind ghidul, tolănit într-un cot în pat, mi-am dat seama că pentru mine CUBA înseamnă mai mult decât o călătorie. Dincolo de o aventură mai mult sau mai puţin excentrică şi exotică, pentru mine înseamnă o confirmare a unei independente mature. Pentru că aşa simt eu.
Voi sta în fund pe o plajă, cu picioarele goale, în pantaloni de doc uşor, cu o cămaşă încheiată doar la doi-trei nasturi şi voi pufăi o ţigară de foi. Voi râde. Aşa, dintr-o dată, fără vreun alt motiv.

Însă nu doar pentru asta voi ajunge în CUBA.
Chiar vreau să văd şi să simt oamenii de acolo. Singurul lucru rău pe care l-am auzit până acum despre ei e că sunt „ciubucari” : „ciupesc” turiştii de fiecare monedă pe care o pot obţine… în rest, numai de bine.
Iată câteva cuvinte din ghidul de vă pomeneam mai devreme:
„popor deosebit de moral, cubanezii sunt extrem de politicoşi cu ceilalti. Sunt îngăduitori şi generoşi faţă de greşeli […]. Sunt încrezători şi expansivi, iar în faţa greutăţilor afişează o veselie zgomotoasă”.

Da, voi ajunge în CUBA!

Judecând pe alţii

Am spus la un moment dat unui prieten că nu-l judec pentru felul în care a ales să-şi ducă traiul. Şi, într-o altă discuţie cu el, i-am şi argumentat decizia mea.

I-am spus cam aşa:

“păi…nu prea am de ce să te judec: în primul rând, alegerile tale nu au interacţionat cu mine cât să mă afecteze şi, astfel, să-mi provoace o reacţie (o “judecată”); apoi, nu sunt deţinătorul noţiunilor absolute de “bine” şi/sau de “rău”. Este, de altfel, de notorietate (şi istoria este plină de astfel de exemple) că ceea ce a însemnat “bine” pentru unii a însemnat “rău” pentru alţii (şi invers, bineînţeles). Astfel, “binele” meu ţie s-ar putea să-ţi facă “rău”.

Nu în ultimul rând, dacă ar fi să fac abstracţie de cele de mai sus, faptul de a insista să te judec, să-ţi cântăresc faptele/alegerile şi, mai apoi, demersul de a insista să “te aduc pe calea cea dreaptă” ar însemna pentru mine să mă încarc cu o răspundere: de a fi părtaş la noile tale fapte şi, în general, la orice rezultantă a acţiunilor tale pe această “cale dreapta”. Ori, eu nu vreau asta: n-am cum, n-am când să te supraveghez la orice acţiune! Abia am timp de mine!

Să insist să te duc în altă parte decât acolo unde tu socoţi că trebuie sau îţi e bine să fii şi apoi să te abandonez pe drumul ăla mi se pare un semn de cea mai crasă iresponsabilitate.

Şi n-am să fac asta.”

==

Deh, cred că gânduri de genul ăsta vin odată cu bătrâneţea…nu de alta, dar mă ştiu pe mine, mai “la început”: mamă-doamne, cum le mai mai ştiam eu pe toate şi cum dădeam la sfaturi şi câte etichete nu puneam în stânga şi-n dreapta!

M-am potolit, se pare, de când, uitându-mă în urmă, am observat din câte coclauri era compus drumul meu “drept” şi cam prin câte şanţuri mi-a intrat carul până acum şi în câte garduri am tot dat cu oiştea…

Zic şi eu(omenescul omenescului)

Nu sunt multe lucruri care să ne ridice dincolo de “statutul” de “animal”.

Dintre acestea, omenescul omenescului, elementul cheie care ne deosebeşte de “animale” este arta.

Adică impulsul, voinţa şi, în unele cazuri, nevoia de a materializa o idee de frumos doar de dragul ideii şi de dragul frumosului.

Aşa cred.

Zic şi eu.

Zic şi eu (timp şi viaţă)

Îmi zice un prieten cum că nu a apucat să facă ”ceva”, dar că o să facă.

“…dar îmi voi face timp, în această viaţă”, zise el

L-am întrebat:

“- Nu mai bine îţi faci viaţă în acest timp?”

Fantasmagoria unei potriviri tânjite

Şi pentru că mi te-ai întâmplat, aproape imediat m-ai durut şi m-ai bucurat şi m-ai înfricoşat, încât, că să mă pot linişti, am hotărât că trebuie să mi te întâmplu, să mi te înfricoşez, să mi te încânt.

Şi mi-am adunat armele şi mi-am curăţat uneltele şi mi-am trimis cuvintele înapoi să fie gânduri şi am pornit către tine.

Mergeam şi visam despre facerea aceasta a mea, despre cum o să-ţi lipesc o venă din venele mele, despre cum o să las să se rostogolească în tine o simţire de-a mea, despre cum o să-ţi nerostesc o frumuseţe moştenită de la meşteşugari mai vechi, din vremuri când lumea ştia să asculte. Şi cum, din această facere are să se întâmple o poveste, o piatră unghiulara, un fel de altfel-geneză încât musai va trebui să se nască şi un cronicar sau măcar un aproape-apostol că să O priponească în timp şi spaţiu.

 

Ei, îţi dai seama oare cât de eliberatoare mi-a fost bucuria când am conştientizat de câtă neghobie şi nepricepere am fost în stare?

Stăteam în faţa ta, un idiot umplut de fericire şi mă uitam şi nu-mi dădeam seama dacă nu puteam a crede sau dacă nu puteam a înţelege.

Căci vena mea era deja în tine şi în tine se auzea deja atât de frumos rostogolirea unei simţiri de-a mea iar poezia aceea moştenită din vremuri când oamenii ştiau încă să asculte îţi fusese deja nerostită.

Acum, clar că vena nu era chiar a mea.. şi nici simţirea..lasă, că poezia, nici atât!

Dar nici vena mea nu e de fapt a mea. Şi nici simţirea. Şi clar, nici poezia.

Dar asta am înţeles-o eu mai târziu.

Şi îţi auzeam ochii cum tăceau către mine:

“Mda! Aşa sunteţi, voi, închipuirile de artişti! Credeţi că doar voi aveţi sânge şi zboruri! Aşa-ţi trebuie!”

Corect! Aşa-mi trebuie!

 

Cum de n-am vazut că, dacă n-ai fi fost aşa, n-aveai când să mi te întâmpli?

Prin mine, despre ceilalţi… şi invers

(21 noiembrie 2009)

Acesta nu e un post de-aiurea, ci pentru că nu voiam să cad în ipocrizie.
Vorbind cu o prietenă de pe plaiurile mioritice şi haotice ale netlogului, m-am pomenit comparându-mă cu un mal unde, la un moment dat, spuneam eu, vreau să se oprească cineva să spună „Da, aici e un loc frumos !”
Nici nu puteam să fiu mai ipocrit de-atât !

În timp, s-a oprit ceva lume şi a spus exact lucrul ăsta.
Oameni obosiţi de drum, oameni răniţi şi strâmbi de cât se contorsionaseră pe lângă alţii, pe care, până la un moment dat, îi iubiseră … sau cel puţin crezuseră asta…
Oameni care erau sătui de vorbe goale, sătui de banal… care voiau o pată de culoare, care voiau altceva
Oameni care simţeau nevoia de un strop de siguranţă, dincolo de aventurierii cu care schimbaseră până atunci tren după tren.
Oameni care credeau că în sfârşit au găsit pe acel cineva atât de la fel lor încât mitul androginului nu mai părea chiar fără nici un înteles.

Faţă de aceşti oameni m-am trezit că nici eu nu m-am putut ridica la înălţimea aşteptărilor lor. Au fost destui faţă de care nu am putut să fiu prietenul, iubitul, partenerul de viaţă pe care credeau că l-au găsit.
Pentru simplul motiv că eu nu i-am găsit la fel.

Pentru simplul fapt că erau oameni a căror sinceritate şi iubire sinceră nu au reuşit să mă facă să le simt totuşi lipsa, atunci când nu îmi erau aproape.
E poate un criteriu poate idiot. Dar aşa am judecat până acum şi nu cred că o să se schimbe ceva în asta în vremea ce va să vie.
Oamenii aceştia nu au nici un motiv de a ma înţelege şi, înţelegându-mă, să mă ierte. Mi-au oferit ceea ce alţii caută o viaţă întreagă… sau până când e prea târziu să mai caute.
Au fost sinceri cu mine, şi, oricât de sinceră a fost şi depărtarea mea, nu înseamnă că nu am rănit.

Nu, nu aştept acel om care să ajungă lângă mine şi să spună „Da, e un loc frumos” : am fost norocos încât să aud aceste vorbe în câteva rânduri.
Dar vreau să găsesc acel om faţă de care să doresc să-l simt prinzând rădăcini pe malul meu…

Cam aşa…

Cei care au înotat cred că ştiu…
Se întâmplă să ai o zi aiurea, fără să o conştientizezi de la bun început…sau să crezi prea mult în tine…sau să vrei să treci dincolo de ceea ce ştiai că poţi.
Apa e la fel cum îţi răzbate din amintirile de peste ani: miroase a mâl, a alge şi cumva a rece …cel puţin aşa e apa Dunării.

Până şi vocea ei e cea pe care o ştii: râde parcă înfundat şi-ţi şopteşte repede ceva.

Îţi simţi corpul alungit, alunecând drept. O mişcare simplă, în aparenţă. Ritmică. Şi o bucurie stând a izbucni. A izbândă, a ambiţie… înfunzi în trupul apei palmele cu degetele lipite, le tragi cu sete pe lângă corp şi te umpli de senzaţia aceea de bucurie, de plăcere pe care o sorbi până rămâi fără aer…ca atunci când muşti dintr-o piersică.
Şi, la un moment dat, suflul ţi se adună greu în coşul pieptului… îţi vine a înghiţi, dar nu vrei sa întrerupi ritmul..răsufli adânc, trăgând braţele în mişcări mai ample, mai domoale. Te simţi încet rupt de apă…te simţi greu…. îţi conştientizezi brusc venele bătând în tâmple… te controlezi să nu înghiţi apa. Si, înainte de a te prăbuşi ca într-un abandon, ai o zbatere, o răsucire, o mică înălţare… şi te întorci în “plută”.
Nu mai e nici o luptă.

Îţi auzi respiraţia sacadată, tâmplele încercând să se liniştească…nisipul purtat de apă fâşie, bruind rostogoliri din pântecele malurilor. Simţi oglinda apei întreruptă şi înconjurându-ţi faţa, cautând a se întregi spre cumpăna ochilor şi peste alunecuşul gâtului.
În potolirea acestei oboseli, mai simţi doar soarele. Cei de mal sunt departe şi ai renunţat la ei atunci când te-ai abandonat apei.
Te gândeşti doar – poate cu oareşce grijă – oare unde are să se lepede apa de tine? Cât de departe ai să fii atunci de locul de unde ai plecat?

Şi din liniştea aceasta trudită, împletită haotic cu frânturi de gânduri, simţi că ţi s-au adunat puterile pentru a te răsuci iarăşi.. şi îţi întorci zbaterea din nou înspre apă şi-ţi înfigi braţele în trupul ei cu sete, cu poftă..ca atunci când muşti dintr-o piersică….

Cam aşa…

Cãrţi

M-am gândit multişor la asta. Am luat la rând mai multe creaţii ale omului. Şi totuşi, din toate, nimic altceva nu le seamãnã (lor, oamenilor) mai mult decât cãrţile.

Multe (tot mai multe) sunt pur şi simplu maculaturã. Puţine (chiar puţine) sunt pur şi simplu geniale.

Unele grãiesc parcã pe înţelesul tuturor, întrupând cuvintele direct din inimã, altele sunt abstracte pânã la ermetism.

În versuri sau în prozã.

Vizionare sau clasice.

Etalând trecutul ….sau întrupãri fidele ale zilei de azi.

Tehnice sau cu şi despre mondenul flecãrit pentru a mai umple nişte momente de-aiurea.

Unele cu amintirea pãstratã peste vreme, altele uitate, odatã cu ultima filã întoarsã.

Şi, nu în ultimul rând, multe cãrţi necitite.

Mai mult decât orice altceva, oamenii sunt precum cãrţile.

Aşa cred.

Zic şi eu…

..şiiiii…tu “ai rãsfoit” vreo “carte” azi?

Dubiosul

Acu’ nu foarte demult, vine Aiuraşu pe la mine, la ocnã, sã vorbim despre un oareşce credit. “Sã vorbim” adicã sã-l dau pe mâna colegelor din sucursalã, pentru cã, în baza mea, n-avea nici o şansã: deşi lucrez într-o bancã, “dau la sapã” într-un departament care nu are legãturã cu produsele bancare. În fine!

Îmi spune cã trece întâi pe la altã bancã, sã vadã ce condiţii/termene/preţuri mai sunt în piaţã. Foarte corect, foarte matur din partea domniei sale!

No, şi ajunge şi “la mine”. Cobor sã-l preiau din faţa ocnei şi-l vãd aşaaaa, cu un zâmbet ciudat pe faţã.

“- Auzi ce mi-au spus ãia! Cicã “nu mã calific”. Dar nu din cauza salariului! Cicã nu prezint încredere sã-mi dea cât am eu nevoie, pentru cã n-am istoric bancar” .

Dupã momentul de perplexitate, mã pufneşte, bineînţeles, râsul!

“- Pãi, na! Ţi-a trebuit sã te descurci singur, pânã la 33 de ani, fãrã credite, în România. Dracu’ mai are încredere acum în tine?”

Cum, mãi, fraţilor, sã fie posibilã o aşa aberaţie? Adicã, înţelegeţi voi, e incredibil de crezut cã a scãpat unul care, deşi n-are un venit care sã-i permitã sã-şi ia orice, oricând, cu banul jos, a reuşit sã nu cedeze ispitei de a lua credit pentru toate cele care sunt absolut necesare vieţii anilor 2000: super aparat multifuncţional de comunicaţie(de-astea, vândute drept telefoane), lap-top, plasmã sau LCD, robot de bucãtãrie, staţie audio şi tot soiul de alte astfel de artfacte fãrã de care “viaţa e pustiu”.

Eu îl ştiu pe omul ãsta. Are destule. Dar pe toate pe care le are (excluzând, bineînţeles, cadourile), şi le-a luat “la ofertã” sau atunci când a strâns banii pentru ele. Şi el nu e ca mine, sã nu-şi doreascã. Lui chiar îi place sã aibã tot soiul de lucruri. Îi face placere sã le aibã şi, evident, sã le foloseascã. Dar, iaca, le-a facut în timp, pe rând, în mãsura posibilitãţilor. Uite-aşa! Chiar se poate!

Şi totuşi, iatã, pentru sistemul bancar, un astfel de specimen este de-a dreptul dubios. Vã daţi seama cã poate ar fi în stare nu doar sã nu ajungã în Biroul de Credite (nu mai zic de executare silitã), dar chiar ar fi în stare sã-şi achite creditul anticipat?

Pãi, ce afacere ar mai fi atunci asta?