Arhive pe categorii: amintiri

Silnicie

Zilele trecute a nins. Un pic. Dar a nins.
Eram deja pe baricade, cu nasul în tastaturã şi ochii aruncaţi pe sub sprâncene în monitor, cu gândurile împrãştiate, cum mi se întâmplã adesea. Şi am prins, aşa, parcã din altã lume, vorbele astea:
– “Uite! Ninge!”
La nici un minut, iaca şi un mail de la o coleguţã, de sãlãşluieşte pe alt etaj:
“Ai vazut cã ninge?”
Am încercat sã mai leg câteva gânduri pe o nu-ştiu-ce opinie, dar deja simţeam cã…ceva mã sâcâie. Mi-am ridicat şi eu ochii spre geam.
Nimic.
M-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastrã.
Nimic.
Cât voiam sã vãd dintr-o fulguialã de câteva minute? Am deschis geamul şi am strecurat un ochi pe stradã.
Nimic.
Cât voiam eu sã ştie sã pãstreze Bucureştiul ãsta bolnav din câţiva fulgi zburliţi de zãpadã?
M-am întors la ale mele, cu un gust de dezamagire amãrui între gânduri de care n-am reuşit sã scap toatã ziua. Şi toatã ziua mi-au revenit în minte imagini pe care le-am crezut uitate, din anii copilãriei, când asteptam hãmesiţi prima ninsoare. Era de-ajuns sã vedem norii plumburii adunându-se şi ne cãţãram pe fotoliul de lângã geam, cu nasurile lipite de sticla rece, pândind fulgii pânã acolo încât ni-i plãsmuiam în minte din amintirile ninsorilor din anii trecuţi. Ba încã, într-unul din ani, mânaţi de nerãbdare, am facut şi o incantaţie şi din incantaţie am încropit un mic numar de iluzionism, rãzuind scârţietoare de peretele balconului spânzurat la etajul 4, umplând aerul acelei dupã-amieze şi pãmântul din spatele blocului de picãţele de “zãpada artificialã”.
Şi dorul ãsta, frãmântarea asta, de a vedea prima ninsoare, m-a urmarit peste ani. Şi în fiecare an m-am oprit din ceea ce fãceam şi îmi târguiam cîteva secunde numai pentru mine şi pentru acei primi fulgi, oricât de zgribuliţi şi de prãpãdiţi ar fi fost ei.
Ce m-o fi apucat anul ãsta, sã mã înghesui în cele lumeşti, seci şi abstracte, mirosind a nimic, a greu şi a grabã şi sã las deoparte clipele acelea de le aveam pentru mine, nu înţeleg!
Când ciorilor am ajuns sã negustoresc atât de pãgubos între amintirile copilãriei mele şi prezentul atât de al altora, nu ştiu…
==
Mãi oameni buni, aşa m-a chinuit a dor amintirea primilor fulgi, de când mergeam în picioare pe sub masã, de mi se strânge şi acum inima când îmi dau seama de câtã silnicie am fost în stare!

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal

FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.

6 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu

Piata care nu doarme niciodata

Nu e o figura de stil: chiar asa e… in zeama asta cosmopolita a Bucurestilor(drept de autor a expresiei :Balaurul, in anii studentiei), exista cel putin un loc care nu doarme niciodata.

Oricat de calator ai fi, aproape sigur pasii iti trec la un moment dat prin Piata Unirii: pe deasupra sau pe dedesubt…daca ai curiozitatea sa-ti intorci privirea la cele mondene ai sa observi o foiala ciudata inspre coltul de unde incepe Dealul Mitropoliei: capatul lui 32…si a altor catorva tramvaie care unesc periferia de buricul targului. Sa iei pasul la ganduri de-a lungul liniei, pe malul drept de urcare. In stanga apar bizar, atemporal aproape, cladirile Mitropoliei(care, de curand au inceput a fi imprejmuite cu zid trainic, de caramida, ca de o pregatire de asediu) iar in dreapta iti tin companie cale de doua statii case de la inceputul secolului trecut. Unele sunt in parasire, altele arata vag o urma de viata iar cele mai norocoase au fost renovate -cu linii mai drepte- inainte de a fi transformate in sedii de firme…

La prima statie, 11 Iunie face drum spre parcul Carol, in timp ce treij’doiul se inhama sa urce dealul spre Rahova. A doua statie deschide privirea prin rondul lui Cosbuc si lasa a se zari, spre dreapta, Casa Poporului. Rondul s-a schimbat in timp si pare o granita intre vechi si nou: spre centru izbucnesc mastodonti de beton, spre stanga sed case vechi, precum mosnegii odinioara, la povesti, in sufletul strazii. Treci rondul si continuii urcusul: imediat ce ai lasat in urma cladirea fada, seaca si insipida a primariei sector 4, dai de ruina fostei fabrici de bere, acum chipurile in renovare…despartita de un intrand, fabrica de bere se opreste si ajungi astfel la Piata George Cosbuc si la asa-zisul economat al lui „care este”. Indrazneste si intra, te rog, in spatele pietei: fie prin intrandul dinspre fosta fabrica de bere, fie prin gangul care mai mult se ghiceste in stanga economatului.

Ai ajuns in Piata de Flori: piata care nu doarme niciodata. De-o parte e inchisa de cladirea economatului, iar de cealalta parte curge in piatra cubica Calea Rahovei.

Se face anul de cand salasluiesc in piata. E o casa precum o citadela, care isi avanta un capat direct in piata.

Daca ajungi in martie, la primele ore ale diminetei, vei simti inca din gang mirosul de zambile si frezii…si apoi urmeza adevaratul dezmat al culorilor: rosu, alb, violet, roz, alt rosu, galben… Spre mai-iunie vine randul bujorilor si stanjeneilor…spre vara, gladiole…toamna iau foc crizantemele…iarna, crengi de brad si munti de vasc….si in permanenta trandafiri si exoticele orhidee. Aici nu se cumpara cu firul, ci cu snopul! Tiganii incep de la preturi mai mari sau mai mici, in functie de cum „te citesc” 🙂

Mie imi place sa ma targuiesc cu ei, mai ales cu tigancile care incep prin a se vaita si sfarsesc prin a-ti rotunji un gand de viata lunga si de bucurie. Spre seara, barbatii se aduna la jocuri de carti sau rummy, pe bani, cu chef de castig si de hartza… De cum se lasa noaptea, incepe alta foiala: tot soiul de masini si chiar tiruri aduc marfa noua. Capii afacerilor se targuiesc si, odata tocmeala sfarsita, copii si femeile incep descarcarea plapandelor si pretentioaselor marfuri. Nu am inteles niciodata cum tin la ei atatea zile trandafirii, ca la mine se pleostesc intr-o zi.

Schimbul de noapte e pentru barbati si baietii mai mari: putine tiganci raman noaptea in piata. Iarna se incalzesc la carbunii incinsi, ingramaditi in ligheane ..cainii isi iau teritoriul in stapanire…iar dimineata o iau de la capat. E un colt de lume aparte…cu povestile lui, unele prinse pe furis de la fereastra hogeagului.

E piata care nu doarme niciodata

(17 ianuarie 2009)

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, jurnal, printre oameni