Aveam vreo 24 de ani când cineva m-a întrebat, într-o discuţie serioasă, “ce vreau eu să fac în viaţă”. Adicătelea, cu ce trebi simt eu că pot încropi o carieră. Am deschis gura să dau răspuns şi am rămas cu ea aşa. Căutând răspunsul, adică.
Ştiam doar că n-o să fac pentru încă multă vreme ceea ce făceam atunci. Dar…cam atât!
Au trecut de atunci destui ani. Pe scurt, până acum, am lucrat la un ONG, la un partid politic, la o firma de intermedieri imobiliare, în publicitate, în bancă. Şi, în toţi anii ăştia, nu am găsit răspuns la întrebarea asta cu “ce vreau eu de fapt să fac”.
În toate slujbele de peste timp m-am implicat cât am putut de bine şi de responsabil dar…mereu a lipsit acel “zvâc”, acel sentiment că în respectiva profesie mi-am recunoscut “menirea”.
Acum vreo două luni însă, am avut un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că întrebarea nu că nu avea răspuns, ci nu avea un alt răspuns. Pentru că răspunsesem deja, de multişor…
Înainte de a da examen la facultate, când a apărut lista universităţilor, cu locurile aferente, eu am încercuit ferm “Facultatea de Pedagogie”. Nu ascund faptul că mă visam un soi de “dom’ Trandafir” dar, oricât de romanţată mi-ar fi fost alegerea, e cert că mi-am dorit să fiu învăţător. Tata m-a luat pe după umeri şi mi-a explicat, la fel de ferm, că dintr-un salariu de dascăl nu îmi voi putea întreţine cum se cuvine o familie.
Şi am urmat, astfel, altă cale. Care cale, bineînţeles, s-a tot schimbat peste vreme.
Dar mi-am dat seama că, de fapt, de aceea, aparent, nici în ziua de azi nu am răspuns la întrebarea “ce vreau să fac”. Pentru că ştiu că nu voi face niciodată “ceea ce vreau să fac”.
Mno, dragii moşului, eu nu zic că o fi pentru toată lumea la fel, dar, rogu-va, pe cei care încă parcă nu îşi recunosc drumul că fiind al lor, să se mai uite şi-n urmă, poate au trecut de mult de răscrucea aceea…
mihaipetru 