Am spus la un moment dat unui prieten că nu-l judec pentru felul în care a ales să-şi ducă traiul. Şi, într-o altă discuţie cu el, i-am şi argumentat decizia mea.
I-am spus cam aşa:
“păi…nu prea am de ce să te judec: în primul rând, alegerile tale nu au interacţionat cu mine cât să mă afecteze şi, astfel, să-mi provoace o reacţie (o “judecată”); apoi, nu sunt deţinătorul noţiunilor absolute de “bine” şi/sau de “rău”. Este, de altfel, de notorietate (şi istoria este plină de astfel de exemple) că ceea ce a însemnat “bine” pentru unii a însemnat “rău” pentru alţii (şi invers, bineînţeles). Astfel, “binele” meu ţie s-ar putea să-ţi facă “rău”.
Nu în ultimul rând, dacă ar fi să fac abstracţie de cele de mai sus, faptul de a insista să te judec, să-ţi cântăresc faptele/alegerile şi, mai apoi, demersul de a insista să “te aduc pe calea cea dreaptă” ar însemna pentru mine să mă încarc cu o răspundere: de a fi părtaş la noile tale fapte şi, în general, la orice rezultantă a acţiunilor tale pe această “cale dreapta”. Ori, eu nu vreau asta: n-am cum, n-am când să te supraveghez la orice acţiune! Abia am timp de mine!
Să insist să te duc în altă parte decât acolo unde tu socoţi că trebuie sau îţi e bine să fii şi apoi să te abandonez pe drumul ăla mi se pare un semn de cea mai crasă iresponsabilitate.
Şi n-am să fac asta.”
==
Deh, cred că gânduri de genul ăsta vin odată cu bătrâneţea…nu de alta, dar mă ştiu pe mine, mai “la început”: mamă-doamne, cum le mai mai ştiam eu pe toate şi cum dădeam la sfaturi şi câte etichete nu puneam în stânga şi-n dreapta!
M-am potolit, se pare, de când, uitându-mă în urmă, am observat din câte coclauri era compus drumul meu “drept” şi cam prin câte şanţuri mi-a intrat carul până acum şi în câte garduri am tot dat cu oiştea…
mihaipetru 