Sărut-mânaaa!!!

Măi, de ieri nu-mi mai revin!

M-a luat, aşa, cu leşuială de la inimă.

Păi, da!

Hai să vă povestesc:

Mă întâlnesc ieri, după ocnă, la colţul întreprinderii, cu un coleg de-al meu de suferinţă, care o aştepta pe fata lui ca să meargă la bazin. Mă rog, de-ale lor, de-astea de tată-fiică.

Dacă tot întârzia puştoaica, profitând de moment, am mai stat la o palavră, bârfindu-i p-ăştia mici, despre cât de buni şi frumoşi şi descurcăreţi am fost noi la anii ăia şi cât de dezinteresaţi de multe cele şi dependenţi de “mama-tata” şi flower-power sunt noile generaţii.

Buuun până aici!

Ei, şi apare fătuca, schimbăm doua-trei vorbe(neinteresant faptul că nu mă mai ţinea minte de la ultima ieşire la bere – în cinstea ei, care tocmai terminase şcoala generală – are scuză pentru că, ce-i drept, trecu multă apă pe ..Dâmboviţa de-atunci) şi plecăm, fiecare cu drumul lui.

Ei, şi ce credeţi că-mi spune copchila înainte să plece?

“Sărut-mânaaa!!!”

Cum, măi, “sărut-mâna”???????

Mi s-a pus pe inimă!

Să vezi ce-i fac colegului când l-oi prinde!

Îl bălăcăresc de n-o să-l spele toată apa Dunării!!!

Cum, măi, de nu şi-a învăţat copilul că, exceptând, bineînţeles, tatăl şi eventualele rubedenii septegenare+, la bărbaţi nu se zice “sărut-mâna”?

Mai ales la cei arătoşi, deştepţi şi frumoşi, aşa, ca mine!

Ooohhh!!!!!!!