…pentru că tot am vorbit atât de des în ultima vreme de scrieri mai vechi, iaca vreo câteva strofe despre cum înţelegeam eu “destinul” pe la 18 ani.
Cumva, bag eu acum de seamă, ziceam că ştiu că trebuie să fac ceva deosebit şi nu doar că nu ştiam încă ce, dar ştiam şi că nici nu prea eram pregătit atunci de “luptă” 🙂
Tot ce ştiam era că am cumva de trudit pe un drum…
Deh…18 ani 🙂
Eterna vânătoare
Vânez etern un animal sălbatec
E sigur mare, suflarea i-e fierbinte
Nu l-am văzut şi totuşi îl alerg
E sigur înainte!
În urma lui pun paşii mei mai mici;
Realizez ca nu am nici o armă,
Poate voi lua o lance mai târziu
Când are să adoarmă.
Alerg mereu, departe, prin hătişuri
Vânez etern un animal sălbatec
Îl tot gonesc aproape de tărâmul
Hotarul lui noptatec.
E visul meu, şi n-am să mă opresc:
poate-într-o zi eu totuşi îl voi prinde
M-oi odihni doar când înaltul cer
O stea îşi va desprinde…
mihaipetru 
Și dacă atunci la 18 ani credeai asta că „deh, 18 ani” acum că te îndrepți cu tupeu spre 18×2 cum e? Că nu mi-e clar? 😛
asta cu „deh, 18 ani” e zisa acum, bre!
Dar, ca sa raspund la intrebarea cu „la 18X2 cum e „, ei, bine, acum stiu si mai sigur ca inca mai e drum de batut si ca, de fapt, e o foarte mare posibilitate sa nu fiu niciodata opregatit sa dau o lupta cu „fiara” 🙂
dar, pana una-alta, mai e drum de batut..pana oi ajunge intelept 😛
Iaca-asa!