Poveste de la tata

” Aşa se nimerise de Paştele ăla. Am vrut să mergem la el, dar nu cu mult înainte de a începe să ne pregătim, a pleznit ţeava de la ghiuvetă. Îţi dai sema că eram nervos…apă peste tot…maică-ta nu ştia nici ea ce să mai zică… Şi m-am apucat de cârpit pe-acolo. Până am dat o fugă să iau ce îmi mai trebuia (şi nici n-am găsit, decât pe la vecini, că era Paştele şi îţi dai seama că nu era mai nimic deschis), până m-am pus să scot tot de sub masca de la ghiuvetă, până le-am pus iar cap la cap…trecuse o jumătate de zi. Ce mai, începuse să se lase seara. Am spus: “lasă, mergem mâine…sau în duminica următoare.” Eu încă eram sub ghiuvetă, strângeam ultimile racorduri, când a sunat la uşă.
Luase un pui de la rotisor, din piaţă, şi o sticlă de vin.
Mihai, crede-mă, mi-au rămas toate vorbele în gât când l-am auzit: „măi, copii, v-am aşteptat… şi, dacă am văzut că voi nu mai veniţi, am venit eu la voi”
Mihaiţă, tată, crede-mă, nu o să uit niciodată Paştele ăla când a venit tata la noi”
====
Acum două zile, am vorbit cu tata.. îl sunasem cu altele, voiam să îi întreb ce şi cum mai e pe-acasă, ce mai e nevoie, cum mai merg lucrurile. Nu-mi era gândul la sărbători, nu voiam să vorbesc despre asta(nu ştiu de ce, dar de ceva vreme încoace sărbătorile mă cam întristează). Dar, din vorbă în vorbă, tata a spus repede, ceva între rugăminte şi poruncă:
„- Vorbeşte şi cu Andrei…dacă nu se vor muta în casa lor până la Crăciun, să veniţi amândoi acasă. Că, de la anul, dacă se mută în casa lor, lucrurile or să înceapă să fie altfel.
– Hai, mă! Ce dumnezeu vorbeşti acolo?
– Mihai, simt eu că e unul din ultimile Crăciunuri în care vom fi cu toţii împreună”

====
Nu, tată, nu o să fie aşa.
Încă nu am uitat de unde am plecat. Încă nu am uitat că ne aşteptaţi. Încă ştim ce înseamnă ACASĂ.

13 decembrie 2009

===

Cam aşa gândeam uite, acum vreo 4 ani. Şi totuşi, tata a avut dreptate. Fratele meu a devenit la rândul lui tătic şi ghimizdrocul lui îl aşteaptă pe “Moşu” în casa lui din Bucureşti….iar sărbătorile “cu toţii” în casa părintească din Brăila au început să devină tot mai rare. Se pare că, până la urmă, aşa e cumva rostul lucrurilor. Aşa e firesc să se întâmple.

Dar, dincolo de firescul ăsta pe care îl înţelegem şi, vrând-nevrând, îl acceptăm cu toţii, undeva, într-o casă, doi batrânei frumoşi stau singuri la o masă, cu ochii pierduţi în aducerile-aminte din care se întrupează doi tineri părinţi care veghează nefăcutele a doi “piraţi” care, mai ales de sărbători, au obiceiul să răstoarne casa cu fundu-n sus cu năstrujniciile lor…