Uriaşii

Astãzi cineva a dus pe ultimul drum pe cineva drag.

Deşi am trecut pânã acum prin destule astfel de momente, mereu am un nod în gât şi mereu mi-e inima grea când îmi caut vorbele de alinare pentru cei care rãmân în urmã. Cãci ştiu prea bine cã nici o vorbã nu poate umple golul Acela.

Mi-am adus însã aminte de vorbele pe care nea’ Manolache le-a spus când a fost şi el încercat de aceastã durere: “Astãzi, un uriaş dintre uriaşii mei a devenit icoanã. Icoana sufletului meu. Undeva acolo, unde avea un cui liber. Unde a avut întotdeauna.Unde au toţi uriaşii mei. ”

Şi am transmis vorbele acestea, în vãlmãşagul vorbelor neputincioase gãsindu-le a fi singurele care ar fi putut sã transmitã un pic de luminã caldã.

Mai mult de atât, mi-am dat seama cã în aceste cuvinte simple (atât de simple!) stã, cred eu, adevãrata valoare şi mãsurã a vieţii unui om.

Eu cred, astfel, cã un om se poate socoti cu adevãrat împlinit dacã în timp a devenit uriaşul cuiva şi dacã, în momentul celei din urmã despãrţiri, acel uriaş devine o icoanã.

Mai mare împãcare de suflet nu cred sã existe pentru un om.