Amintire cu un acordeon

Tramvaiul ţãcãnea monoton, bifând înfundat fiecare legãturã dintre şine. Nu foarte rapid. Îi aducea aminte de trenurile “personal” din anii studenţiei. Era cald, ca atunci. Îşi aducea aminte de drumul din ultima varã, de dupã licenţã, când cãlãtorise cu fundul pe scãri, rezemat pe spate în genunchii Ei. Nu era un teribilist, dar simţise cã drumul acela era cumva “altfel”. Avea senzaţia cã lucrurile aveau sã prindã un contur aparte din acel moment încolo. Cã era ultimul moment de libertate purã. Cã de atunci încolo lucrurile aveau sã se aşeze pe un altfel de fãgaş. Mai matur. Mai linistit. Cuminte, dar împlinit. Timpul ce avea sã curgã urma sã-I demonstreze cã se înşela. Destul de crunt. Eh, dacã toţi le-ar şti pe toate de dinainte…

Oftã, cumva. Într-un fel de “pfff!” care îi atrase atenţia Ei. Altã Ea. Nu rãspunse întrebãrii nerostite din ochii Ei. N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt. Din simplul fapt cã nu avea rãbdare. O iubea şi tocmai pentru cã o iubea îl durea orice moment pe care Ea nu doar ca nu îl împãrtãşea cu El, dar îi şi dãdea de înţeles cã Ei îi era cam perpendicular cum simţea El clipa. Sau subiectul, dupã caz. Iubea durând, ca un adolescent.

Tramvaiul se pusese din nou în mişcare şi, pânã sã se lãmureascã cãrui vagabond îi era adresatã grimasa Ei (avea o extraordinarã repulsie pentru tot ce însemna “murdar”), auzi acordeonul. Întoarse capul cu un început de zâmbet. Vãzu puştoaica şi zâmbetul deveni mai puternic, desenându-se ferm sub bolta mustãţii. O ştia de mult. Aveau o “poveste”.

Trecuserã aproape 7 ani de-atunci. Ea nu era nici mãcar “puştoaicã”. O ţigãncuşã nu cu mult mai mare decat acordeonul ancorat de umeri. Sã fi avut…cât? 7-8 ani, probabil. Murdãricã, dar nu soioasã ca alţi cerşetori. Avea un defect la gamba piciorului, evidenţiat de cracul pantalonului suflecat ostentativ pânã peste genunchi. Ochii nu implorau, dar nu erau nici nu erau flegmatici. Nici nu priveau in gol. Afişau un fel de seriozitate blazatã, ca aceea a omului care se duce la muncã. Mulţumea muţeste, dintr-o înclinare scurtã a capului, fiecãrui cãlãtor care lãsa sã cadã câte un ban în sticla de plastic tãiatã cât sa slujeascã de “cutie a milei”, agãţatã cu o sârma de o margine a acordeonului. Fãcuse deja un dus-întors prin tramvai şi se oprise in faţa Lui. Aşa se nimerise. Se ţinea cu o mânã de o barã, aşteptând staţia.

Se uita la ea aşa cum obisnuia sã facã pe vremea aceea, când încã se uita fascinat la oameni. Era ciudat cu aceste introspecţii ale Lui. Ţigãncuşa îi simţise şi ea privirea şi clipea nedumeritã.

–          Ştii “Valurile Dunarii”?

Întrebarea venise pur şi simplu. Sunetele acordeonului stârniserã, pare-se, ceva amintiri. Sau poate a vrut sã iasã dintr-un moment penibil, simţindu-se vinovat cã El era cel care îl crease. Poate amândouã…

O înclinare scurtã din cap şi degetele începurã sã alunece din nou pe clape.

–          Uite, mã, cã ştie Strauss!

–          Ce zici, frate? Meserie!

Trei adolescenţi se hãhãiau la ţigãncuşã

Ea se opri şi catadicsi sã la arunce o privire cât sã-i corecteze:

–          Iosif Ivanovici!

Era rândul Lui sã râdã!

–          Bravo! Aşa e!

Râdea în hohote, fãcându-i pe cei trei sã se simtã stânjeniţi. Ochii cãprui ai ţigãncuşei jubilau. Era victoria ei. O merita.

I-a strecurat o bancnota de 5 lei şi a coborât, chicotind încã.

Ţigãncuşa crescuse. Se simţea domnişoarã şi voia sã arate asta, dar “meseria” nu prea îi dãdea voie: pãrul pieptãnat se oprea ciudat pe umerii strâmbaţi de greutatea acordeonului, o braţarã de argint subţire pãrea cã nu-şi gãsise cel mai potrivit loc pe mâna musculoasã, puternicã iar unghiile date cu ojã roşie pãreau groteşti în şlapii ce încãlţau picioarele murdare de praful Bucureştiului.

Când a trecut pe lângã El, a oprit-o, punându-i o mânã pe umãr a lasat sa cadã o bancnotã în sticla de plastic tãiatã cât sã slujeascã de “cutie a milei”.

–          Mai ştii “Valurile Dunarii”?

Ochii cãprui pãreau cã jubileazã. Poate doar i se pãruse Lui. Sau aşa i-a plãcut Lui sã creadã.

Şi a stat şi a ascultat, deşi Ea îl scuturase energic de mânã, sã lase “mizeria” în pace.

Când au coborât, Ea era enervatã:

–          Ce-a fost faza aia?

A dat din umeri şi-atât.

N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

2 răspunsuri la „Amintire cu un acordeon

  1. Mihai

    :). Un fel de povesti de 41

  2. Hei! Blogul tău a fost nominalizat la A Bouquet Of Three Awards ( http://undetaliu.wordpress.com/2013/07/15/a-bouquet-of-three-awards/ ). Sper să citeşti mesajul cu zâmbetul pe buze. O vară frumoasă în continuare! 🙂

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s