Cu genunchii juliţi

–          Vreau să mă caţăr acolo! Mmm…Ţi se pare ciudat, nu?

Ea era deja în picioare pe o bancă. Eu, în faţa bãncii, cu faţa îngropatã pe jumãtate în pântecul ei cald. Doi obraznici. E drept cã ne ascundea destul de bine întunericul serii aceleia, dar tot se chema cã eram necuviincioşi. Nişte huligani.

Am ridicat ochii să­-i urmãresc privirea, sã-mi dau seama ce însemna „acolo”.

Am vazut stânca ce se înãlţa înspre apã, cumva în drumul lunii, şi, dupã o jumãtate de minut de tãcere am început sã chicotesc. Nu-mi mai aduc aminte dacã am chicotit doar în mine sau dacã am lãsat gândul sã se facã simţit şi aerul rãcoros al serii.

Mi se pãrea nefiresc sã fiu EU cel întrebat dacã mi se pare ciudatã plãcerea de a te cocoţa undeva…

În jumãtatea aceea de minut de tãcere mi-am adus aminte de toate momentele în care prietenii mei s-au uitat mustrãtor la mine. Deja nu se mai oboseau sã strige la mine sã mã dau jos, să mă potolesc… îmi ştiau deja prea bine teribilismul neastâmpãrat. Mã vãzuserã escaladând gardul şcolii, suindu-mã pe sãli de sport sau pe centrale termice de cartier dupã mingii evadate din terenul de fotbal, mã vãzuserã sãrind de pe malul înalt al falezei, mã vãzuserã cãzând din castan, cu douã crengi dupã mine, julit dar mândru de câte flori aveam drept pradã, mã vãzuserã înotând în septembrie în Dunãre, într-un miez de noapte…şi cum nu m-au tot vãzut, sãracii! Trebuie cã le-am fost totuşi tare drag dacã dupã atâtea (blânde, totuşi) nefãcute nu s-au lepãdat de mine!

Şi, dupã un sfert de veşnicie de atunci, de la anii aceia în care felul lumii de-a fi nu reuşea sã gãseascã logice zãgazuri pentru  necuminţeniile mele, iatã-mã întrebat dacã mi se pare ciudat sã vrei sã te sui pe un colţ de stâncã.

Nu, nu mi se pare deloc ciudat.

Pe sub costumul de corporatist de zi cu zi, sub pantalonii calcaţi la dungã, dupã mai bine de 30 de ani, încã am genunchii juliţi…

Nu crezi?

Hai sã vedem cine ajunge primul în vãrf!