Cioburi

Mã crezi sau nu, chiar mi-a fost fricã. Te simţisem deja înãuntru. Nici n-am mai stat sã analizez dacã intrarea asta fusese paşitã, alunecatã sau aproape efracţionalã. Te-am simţit înãuntru şi primul sentiment a fost acela de fricã. Pulsai deja între coaste, printre vene, îţi simţisem raidurile scurte şi sãlbatice pânã sus, printre sinapse. M-am ridicat în mine ca un soldat speriat cã a aţipit în post şi mi-am repezit gândurile împrejur. Nãrile erau dilatate sã prindã orice iz de ac. Ochii mari, sã surprindã orice lucire. Urechile ciulite ca un lup într-o vitalã vânãtoare.

Ştiam cã sunt plin de cioburi.

Îmi era fricã pentru amândoi:

…pentru tine, sã nu simţi tãieturã tot hoinãrind prin mine, cãlcând vreun astfel nenorocit de ciob fãrã sã vrei, fãrã sã fi ştiut cã e acolo

…pentru mine, sã nu se deschidã iar vreo tãieturã de-acum închegatã.

Te-am urmãrit un timp, în plimbãrile acestea ale tale şi, la un moment dat, pur şi simplu m-am liniştit.

Te-am strigat…am început sã merg şi eu lângã tine. Şi ţi-am povestit de frica asta a mea. Şi cum, iatã, mi-am dat seama cã de fapt cioburile nu mai erau de mult ascuţite. Trecuse prea mult amar de timp peste ele, încât acum erau doar biete bucãţi de sticlã coloratã, amintiri ale unor fantasmagorice grozãvii din poveşti atât de vechi încât acum par ale altora. Încat acum puteam sã le vântur cu mâna…ba chiar sã le risipesc ici-colo cu piciorul desculţ.

Mergeam şi-ţi povesteam, mai despre mine, mai despre coaste, mai despre drumuri…mai rar despre cioburi. Şi totuşi, din toate poveştile, cu toatã paloarea lor, pãrea cã le auzi mai cu seamã pe cele despre cioburi. Erai parcã fascinatã de ele.

Şi dupã fiecare plimbare, ciupeai câte o nerv sau îmi prindeai irisul între dinţi,  şi dupã ce gustai vibrarea mea  întrebai ca într-un alint:

–          Ştii, nu? …cã oricând pot sã aparã cioburi noi. Chiar vrei asta?

N-am mai rãspuns. Pentru ca nu mi-am desluşit dacã doar mã tachinezi….

sau dacã chiar nu ti-ai dat seama cã, printre toate celelalte, o mânã de cioburi noi nici nu s-ar auzi cãzând…

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s