Nu ştim…

…file din jurnalul anilor trecuţi

La început de drum, proaspăt absolvent şi-atât, într-un oraş mic precum urbea mea de pe mal de Dunăre, am fost mai mult decât mulţumit când un bun prieten de-al meu a reuşit să mă introducă în cadrul unui ONG.
Prima mea slujbă!
A fost o activitate frumoasă, benefică pentru minte şi suflet, nu nepărat grea dar foarte prost plătită.
Proiectele în care eram implicat, deşi nu de mare amploare, îmi aduceau o mulţumire sufletească faină, care încă mai dăinuie.
Unul din aceste proiecte a fost concretizat într-un eveniment scurt, realizat în colaborare cu departamentul de reintegrare socială de pe lângă tribunal. Preţ de câteva ore, am adus în vizită în oraşul nostru un grup de delincvenţi minori de la un centru de reeducare din Bucureşti: baieţi cu vârste între 11 şi 17 ani. Prima lor oprire, înainte de diferite vizite în oraş, a fost la sediul ONG-ului nostru.
Recunosc că am avut un şoc în momentul în care, în urma lor, şi-au făcut apariţia şi doi poliţişti înarmaţi.
Mă rog, s-au asezat şi am început să discutăm cu ei. De una, de alta, de amândouă odată. Noi eram mai curioşi decât ei!
Unii răspundeau cu tupeu, cu miştouri, alţii se hlizeau parcă fără rost..era unul care ofta mai tot timpul… şi unul care aproape tot timpul a stat cu capul în jos, fixând câte un punct în podea. Ridica din când în când ochii negri, amuzat parcă de ceea ce spuneam noi.
La un moment dat, una din colege a început un soi de predică: cum că ei nu au facut bine ce au făcut, că nu mai pot schimba belelele făcute, dar că trebuie să înveţe din asta şi să se schimbe când se vor întoarce acasă.
Atunci ochii negri s-au ridicat şi au fulgerat scurt:
„-Acasă? Ce ştiţi dumneavoastră ce înseamnă acasă?”
Am tăcut toţi.
Avea dreptate.
Nu ştiam.
––––––––––

Sunt mulţi care scriu pe blog.

Despre iubire, despre ură, despre religie, despre viaţă şi moarte, depre politică, despre bine şi rău… şi eu, printre ei.

Tot soiul de truisme..toţi afişând şi debordând tot soiul de experienţe „grele”, „unice”, care ne-au „maturizat”…..suntem mulţi care scriem…
Câţi dintre noi am fost vreodată intr-un centru de plasament? oricare!
Câţi am participat la vreo manifestaţie ca să susţinem ceva? orice!

… şi-atâtea altele…

Câţi oare ştim ceea ce pretindem că ştim?

Anunțuri

11 comentarii

Din categoria eu, printre oameni, Social

11 răspunsuri la „Nu ştim…

  1. Nu am fost și nu ne ducem pentru că ne e frică să vorbim. E totul mult mai ușor când ești tu cu creierul, cu sufletul tău, fără să încerci să descoperi alte creiere, alte suflete.

    • Motivele cred ca sunt diverse. Din comoditate, in primul rand. Apoi din principiul ca „ok, in Africa mor copii de foame, dar asta nu inseamna ca din cauza asta eu trebuie sa-mi abandonez viata mea ca sa fac ceva pentru ei”. Altii din sila. Si nu in ultimul rand, de frica. Eu ma incadrez in ultima categorie. Cand si cand mai ajung prin azile. Sunt intors pe dos vreme buna dupa aceea. De frica de ce as putea simti si pentru reactiile cu care as fi intampinat, nu am calcat niciodata pan acum intr-un orfelinat. O singura data am fost in pavilionul copiilor bolnavi de SIDA sa duc cateva haine si jucarii si, desi am promis ca voi reveni sa le amenajez acvariul aflat in ruina, nu am gasit totusi pana acum puterea de a reveni acolo…
      E cu totul altfel „acolo” decat in spatele cuvintelor…

  2. păi sunt mulți pretinzători și întreprinzători.

  3. Din comoditate: las’ ca se duc /fac altii…si uneori din teama de nou. Vorbind din propria experienta, din prisma domeniului studiat, pot spune ca ”oamenii cu probleme” au reusit sa ma maturizeze cu adevarat si sa ma faca sa deschid ochii, asa pe bune. Ramai uimit sa vezi cate povesti si lectii de viata nespuse se afla dincolo de oamenii astia din plasamente, dincolo de oamenii cu dizabilitati sau cei care chiar au probleme grave. Ce e cel mai trist e ca…unele persoane care se afla in asemenea situatii…chiar au nevoie de noi si se bucura de aparenta banala prezenta a noastra acolo, langa ei… Zi frumoasa! 🙂

    • da, e si teama de nou.
      Mie si de povestile acestea mi-e teama. Sau, ma rog, mai degraba un soi de iritare pentru ca nu pot sa ajut cu mai nimic. De cele mai multe ori nu ne ramane de oferit decat simpla prezenta, intradevar.
      Zi frumoasa si tie! 🙂
      Si multa fericire, apropos de ultimul tau post! 😀

  4. Aparent nu putem ajuta cu nimic, insa in momentul in care acestia te privesc in ochi…simti ca ai oferit tot ceea ce conta cu adevarat! Si e un sentiment tare fain! Multumesc pentru ganduri, toate cele bune si tie! 🙂

  5. Cu adevarat emotionant!…ramai fara cuvinte in fata unor asemenea scene…

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s