Ete-aşa am şi eu, ca mulţi alţii, tot soiul de pãreri şi senzaţii, care mai de care mai aiuristice şi mai ciudate.
Unul din sentimentele astea îl percep când arunc gunoiul: atunci când dau drumul sacului cu resturi pe tubul ghenei, mi se pare cã în casã a aparut o gurã de aer. Mã, da’ nu atunci când iau sacul din coşul lui din bucãtãrie, nu atunci când dau sã ies pe uşã ci atunci când îl aud hodorogind în ghenã.
Ei, acum, ce mi-a venit mie sã vã povestesc de trãznaia asta: acum douã sãptãmâni ies cu câţiva colegi la bere, mã întorc acasã, mã pun la un film, când iaca un telefon de la una din colegele de la care tocmai îmi luasem “la revedere”:
– Ai auzit? E? Ce zici de asta?
– Mmm…nu, n-am auzit, cã ştii cã nu mã uit la televizor. Ce s-a întamplat?
– S-a împuşcat Nãstase!
– Ei, na! Serios? Aha! He! Mã, ce sã zic? E un început bun!
– Ce? Adicã?
– Pãi, încã vreo 4-500 şi o sã fie mai bine!
– Aaaaa! Hahaha! Stai, mã, cã n-a murit!
– A? Cum adicã, mã, n-a murit?
– Pãi, nu! Doar s-a împuşcat!
– Aha! E clar! Un vânãtor pasionat se împuşcã dar rateazã. Bine! Hai cã mã întorc la filmul meu. Pare cã are o regie mai bunã decât ştirea ta.
Şi gata discuţia. Dincolo de sentimentul de “degeaba” pe care îl aveam dupã ce am terminat convorbirea, mã mai bântuia o senzaţie. Aţi ghicit! Pentru câteva clipe, ideea lui Nãstase mort, înainte de orice altã analizã politicã şi/sau filosoficã, îmi stãrnise exact aceeaşi senzaţie pe care o am când arunc gunoiul: cã în casã a apãrut o gurã de aer proaspãt!
Pot sã-l apreciez pe omul ãsta din punct de vedere al cunoştinţelor sale, al diplomaţiei de care poate da dovadã, dar, pânã una-alta, prin rolul pe care l-a avut în politica româneascã post-decembristã, rãmâne –pentru mine- unul din responsabilii stãrii de fapt de astazi.
Nu spun ca “singurul care…”. Nu spun ca e “cel mai mare din cei care…” dar, pânã una-alta, dincolo de toate calitaţile sale native sau dobândite, pentru mine omul ãsta rãmâne unul din gunoaiele României.
mihaipetru 