Iubiri de metrou (III)

Uneori n-am chef sã bat drumul spre casã de unul singur. Pun mana pe telefon şi încerc sã vãd dacã il prind pe tovarãşul Manolache la o vorbã în metrou. Asta pentru cã, dintr-o carte a copilãriei mele, am învãţat cã “în doi drumul e de douã ori mai scurt”. Ne întâlnim la gura de metrou Aviatorilor şi, dacã vremea e frumoasã, mergem pe jos pânã la Victoriei, sã ne mai punem în mişcare muşchii fundului, adormiţi de statul pe scaun, în faţa calculatorului.

Eh, într-una din zilele astea, am intrat în tren palavragind banalitaţi muiate în zeama truismelor, ca de obicei, şi am avut noroc cã nu eram eu “la cuvânt” pentru ca m-aş fi blocat ca bobocii de liceu când sunt prinşi cu o trãznaie şi sunt ridicaţi de profesor în picioare…mã rog, aşa se întâmpla cu liceenii din vremea mea, cel puţin…

Dar sã nu bat câmpii: deci, mã blocasem.

Rãmãsesem înţepenit în albastrul unor ochi care mã paralizaserã aproape şocant, ca atunci când cazi pe spate şi rãmâi fãrã aer…

Mã, de unde atãta albastru?

Şi nu orice albastru! Era albastrul acela proaspãt, limpede, clar fãrã sa fie rece, cât sã-l simţi împresurându-te fãrã sã fie aprig.. Albastrul acela pe care privindu-l, sã vrei sa te scufunzi în el, sã-l simţi invadându-te cu bucuria aceea chicotitã, ca atunci când te predai, plutind pe spate, în apa vãratecã a Mediteranei, undeva, aproape de ţãrmul Tarragonei…

Era o lucire atât de frumoasa în ochii aceia, o scânteiere care grãia intr-un fel anume, într-un fel de chemare încât mã mir cã n-am dat glas imboldului de-mi da ghes sã ma apropii, rãmânând agãţat de o barã, surd la vorbele prietenului meu, holbându-mã ca bãdãranul, fãrã ca mãcar sã conştientizez cât de penibil eram în rãtãcirea aceasta a mea.

Nu ştiu câte staţii au trecut pânã a coborât.

Tovaraşul Manolache observase la un moment dat cã eram absent. Mi-am dat seama de asta când, conducând-o cu privirea în momentul coborârii, m-am intersectat cu chipul mustrãtor al prietenului meu:

–          Bine cã mã laşi sã vorbesc ca bou’!…dar a completat, semn cã observase şi el:

–          Da, nene! Aşa e!

Nici acum nu pot spune nimic altceva despre fata aceea.

Dar chiar nimic.

Decât cã avea unii din cei mai frumoşi ochi albaştri în care m-am înnecat vreodatã.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria imaginatii

7 răspunsuri la „Iubiri de metrou (III)

  1. Băi…și doar ți-am zis…pozeeee!

  2. coNplicat. si mie mi se mai pune pata pe necunoscute prin metrou.daca eram taica-miu, ma luam de ele.m-ai inspirat, oricum. probabil ca si tu esti genul de om care, in loc sa riste sa ia o teapa cu o muiere noua, prefera sa ramana tot fara una mai veche. sau nu stiu.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s