Ce le-ar putea lipsi unora…

Se împlineau vreo opt luni de-acum de când se-nvârteau printre noi. Veniserã, uite-aşa, de-acolo, şi lumea s-a trezit cu ei pe strãzi. Sunt curios cum s-ar fi derulat lucrurile dacã ar fi aterizat pe la americani. Bine, ãstia-i vãzuserã, dar pânã sã se desmeticeascã, între douã declaraţii de presã confuze, oscilând între avertizare de coleziune cu un asteroid şi acuze cãtre ruşi cum ca ãştia sã recunoascã experimentul periculos şi nedeclarat, se şi treziserã cu animãluţele pe Pãmânt. Din punctul ãsta de vedere, mie, unul, mi-a plãcut mai mult de ruşi. A ieşit nenea ãla al lor cu chieptu’ plin de decoraţii şi a spus simplu: “Nu avem nici o informaţie certa. Asteptãm.” Atâta linişte era pe faţa lui, încât nu aveai cum sã nu-l crezi ca-şi istoviserã şi ei toate teoriile şi, decât sã se frãmânte cã le-a dat cu virgulã (cum cu o mare şi inutilã risipã de resurse fãcuserã americanii), reacţionaserã în cel mai ruseşte mod cu putinţã: au început cu o pauzã! “Aşteptãm…”

Ei, da’ ãştia nu aterizarã nici în Rusia, nici în America. Nici în China sau India. Nu. Se proţãpirã bine-merci undeva pe lângã Linz. Adicã exact pe lângã el, oraşul amintit. Cã primii roboţei muncitori (austriecii, mã!) care orbecãiau pe la 7 şi-un pic în drum spre ocne, fericiţi cã începe o nouã zi de muncã în care vor câştiga din nou dreptul de a se prãbuşi în prag de searã în faţa televizorului cu o juma’ de navetã de bere la îndemânã şi, în general mulţumiţi pur şi simplu pentru cã trãiesc, dãdurã de ceata animalelor “de dincolo” şi se cam panicarã. Bine, se panicarã civilizat. Adicã îşi ţinurã infarctul în gât pânã alertarã poliţaii lor, care formarã imediat un cordon de siguranţa.

Mai departe, lucrurile au mers al dracului de paşnic. Venirã şi americanii şi ruşii şi toate seminţiile posibile şi imposibile. Procentual însã. Cã bietul Linz, cu tot cu împrejurimi, n-avea cum sã facã faţã exodului de se preconiza. Animãluţele deci au fost calme, au rãspuns repede la semne şi în câteva zile se stabilise un limbaj de comunicare. Au încercat ai noştri, bipezii, sã se dea în limba lor, dar ei se dovedirã mai cu moţ în frunte şi în nici douã luni sporovãiau engleza destul de fluent.

Problema mare de-i rodea pe toţi era cã nimeni nu-şi dãdea seama de ce veniserã ãstia. Nu protestau mai deloc. Adicã chiar deloc, de fapt. Când nu erau de acord cu ceva ziceau simplu “nu” şi aşteptau. Au avut loc, bineînţeles, tot soiul de şedinţe de “schimb de experienţã”. Ei învãţarã destule despre noi, ai noştri se cam lãmurirã cam de pe unde se puseserã ei pe drum…de-astea. Dar întrebarea aceasta, “de ce?”, rãmânea fãrã rãspuns. Nici mãcar unul de complezenţã nu se sinchisiserã sã plãmãdeascã. Tãceau. Şi, dupã o vreme de tãcere, vorbeau despre altceva.

Dupã altã vreme, începurã sã cearã sã se plimbe. Probabil se plictisiserã de austrieci. Şi s-au plimbat. În Italia au dat peste cap planurile pentru încã douã deplasãri anterior programate. Atât au zãbovit pe lângã rãmãşiţele renascentiste încât ai noştri au vrut sã le vândã picturi şi statui… Dar ei nu au rãspuns nicicum.

Una peste alta, interesul pentru ei nu scãzuse. Atât cã lumea se obişnuise cu ei pe strãzi. Fãceau poze, îi arãtau cu degetul, care cum îl tãia capul.

Cum s-a nimerit de-am intrat într-unul din ei, n-are rost sã caut vreo explicaţie pertinentã. Aşa s-a întâmplat. Eram încântat de cadoul ce-l luasem Ariciului, o pãpuşã de-aceea umanoidã, cu faţa fãrã trãsãturi, cu toate articulaţiile mobile. Îmi placuse lucrãtura, finisajele simple care fãceau ca liniile acelea aparent impersonale, schingiuite în fel şi chip, sã creeze impresia a tot soiul de reacţii şi grimase. Ce cãutau ei in Sibiu, nici asta nu ştiu. Probabil li se pãrea familiar..poate îi ducea cu gândul la Linz…mã rog, un Linz cu praf, ruine şi gauri în asfalt şi…mã, nu ştiu!

Una peste alta, stãteam ca idiotu’ uitându-mã la animãluţ. Nu cã ãsta ar fi fost mai lamurit de ce se întâmplase. Lasã, cã nici gãrzile din jurul lor nu erau cu mintea mai limpede despre ce trebuia fãcut mai departe.  Animãluţul a reacţionat primul: a fãcut un pas înapoi şi s-a îndreptat uşor, ceva între salut şi curiozitate sã mã vadã mai bine. Reflex aproape, i-am întins papuşa. Adicã am dat sã i-o dau. Apoi, gândindu-mã un pic, am retras pãpuşa, i-am strâmbat o mânã spre piept şi i-am aplecat uşor capul, încât bucaţile de lemn închipuiau un salut protocolar, elegant, din vremuri de multişor apuse. Animãlutul a rãmas un pic pe gânduri, destul de puţin cât situaţia sã nu mi se parã stânjenitoare, s-a uitat cãtre ai lui şi apoi l-am auzit grãind cãtre oficialii noştri:

–          Am vrea sã vorbim un pic cu el.

Sfat scurt între ai noştri, şi iaca numai ce se apropie un nene şi-mi zice:

–          Ar vrea sã aibã o discuţie cu dumneavoastrã.

Mã cam iritasem, pentru cã, ştiind clar cã nu mã luau de surd şi nesimţind nici un semn de întrebare pe-acolo am înţeles cã “invitaţia” era la categoria “impuse”. Ceea ce a interacţionat imediat cu legendarul meu complex de autoritate. Plus cã nu voiam sã întârzii prea mult la aniversarea Ariciului, mai ales ca trebuia sã fug sã-i iau iar cadou.

Dar înţelegând de bine, de rãu situaţia, am dat din cap scurt a acceptare şi mi-am mutat ochii în animãluţ, cu o întrebare mutã:

“- Aşa! Şi acum?”

Ni se mai alaturã un animãluţ si începurãm sã luãm strãduţele la pas. Ãla “lovitul” ţinea pãpuşa de “glezne”, şi o privea cu interes.

–          E un fel de salut, din câte imi dau seama.

–          Da. Un salut destul de simplu, dar elegant.

Îmi inapoie pãpuşa:

–          Mai fã ceva!

Ne opriserãm. Ce ‘mnezeu sã pun pãpuşa sã mimeze?

I-am aplecat capul, i-am strâns un genunchi spre piept şi i-am întins celãlalt picior în spate iar mâinile cãutau sprijin cu palmele întinse spre jos.

–          Acum ce face? Încearcã sã se ridice?

–          Da, poate fi şi asta. Poate abia a picat, istovit. Poate ceva l-a îngenunchiat. Sau poate aşteaptã un semnal ca sã înceapã sã fugã.

–          Interesant. Ţi-e uşor sã faci asta?

–          Destul de…Nu e chiar cine ştie ce. Ai nevoie doar de puţinã imaginaţie, am mai spus, zâmbind.

Numai cã animãluţul nu zâmbea.

–          La voi toatã lumea are?

–          Ce? Imaginaţie? Da, într-o oarecare mãsurã, da, fiecare poate crea “ceva” la un moment dat.

Am stat un pic pe gânduri şi am slobozit şi eu un porumbel pe gurã:

–          Nu-mi spune cã voi nu aveţi imaginaţie!

Mã, aşa m-a privit animãluţul ãla, ceva între milã şi silã (genul: “bine cã eşti tu deştept!”), încât mi-am dat seama cã ce scãpasem eu pe gurã nu era nicidecum un porumbel, ci UITE-AŞA o bufniţã!

Hmm! Cum ciorilor de-a pleznit aşa? Şi cum s-o dreg?

–          Pãi, am încercat eu sã mã explic, mi-e greu sã cred cã nu aveţi imaginaţie în condiţiile în care aţi reuşit sã creaţi navete spaţiale! Noi putem face o pãpuşã sã parã veselã sau tristã, dar asta nu ne-a ajutat sã ajungem nici mãcar pe Marte!

–          Cum sã-ţi explic… Pff! Uite, din legendele şi poveştile pe care le-am învãţat pânã acum de la voi, este una despre o cãpetenie de oşti, care a supus o cetate fãrã luptã, rezolvând “problema” nodului Gordian – bine, nu în sensul în care se aşteptau cei din cetate, e-adevãrat, dar, tãindu-l, a “rezolvat” problema. Ştii povestea? Bun! (mi s-a pãrut cam ciudat sã mã întrebe EL pe MINE dacã ştiu povestea, dar, în fine…) E, noi n-am fi tãiat nodul. Niciodatã. Am fi stat mult şi bine uitându-ne la nodul ãla. Dacã cineva ar fi venit sã ne spunã: pentru a desface ochiurile astea uite, capãtul ãsta trebuie cumva sã treacã cumva p-aici, p-aici şi sã ajungã acolo, atunci da, am fi gãsit soluţia de a face capãtul ãla sã treacã pe unde trebuie.  Cam aşa a fost şi cu navele. Şi cam cu tot ce am realizat noi. Nu a fost vorba de imaginaţie. Foarte rar de curiozitate. În general tot ce am construit, tot ce am realizat a pornit din nevoie.

–          Şi ce a generat nevoia?  Adicã, pornind de la prezumţia cã nici voi nu v-aţi nãscut în navete, clar cã şi la voi a fost o evoluţie.

–          Confortul. E simplu. Şi, din câte am vãzut, şi la voi s-a întâmplat adesea la fel. Din punctul ãsta de vedere, crede-mã cã nu avem cine ştie ce vechime în navigaţia spaţialã. Cã nu ne-am pus sã gãsim soluţii de a ieşi în spaţiu atât timp cât nu am avut nevoie sã plecãm.

–          Ããã…aţi construit navete…pentru cã ..a fost nevoie..Hmmm… Ceee..nevoie? S-a întâmplat ceva?

–          Nu, nu! Nimic de genul ãsta. Ţi-am spus mai devreme cã la noi multe se leagã de confort. Şi…cum sã-ţi spun.. ããã.. Voi nu vã plictisiţi niciodatã?

‘ai sã-mi bag picioarele! Adicã ãştia s-au pus pe dezvoltat teorii şi tehnicã spaţialã..pentru cã se plictiseau??? Mã rog..bravo lor, pânã la urmã. Cã ai noştri ajung sã-şi punã capãt zilelor de plictisealã. Hm. Da, chiar! Deci nici ai noştri nu dau toţi dovadã de imaginaţie…

–          Deci? Ce zici? Te tenteazã?

Ce dracu sã mã intereseze? Care fusese întrebarea? Gândeşte! Gândeşte! Deci: plictisealã, navete ca sã plece sã …nu se mai plictiseascã…şi tu i-ai arãtat cã ai ceva imaginaţie..

–          Tu întrebi dacã sã…ce? Sã vin cu voi? Sã vã explic cum e cu imaginaţia? Sau…ce?

–          Pãi…da. Cam toate. Întâi tu. Şi om mai vorbi şi cu alţii.

–          He! Adicã…sã vã vindem imaginaţie..Interesant! Şi voi credeţi cã aveţi ce sã daţi la schimb?

Animãluţul se opri şi mã privi scurt:

–          Parcã spuneai cã nu aţi ajuns nici pe Marte…

Anunțuri

9 comentarii

Din categoria imaginatii

9 răspunsuri la „Ce le-ar putea lipsi unora…

  1. LeiMar

    Eeeei,da…ai dreptate…unora le lipseste imaginatia!

  2. Pingback: Reteta de evaluat scrieri in Cuvintele Dianei

  3. Pingback: Expandarea binarului « Abisuri

  4. Pingback: Am dat notele « Bordelul Vesel

  5. Pingback: Concurs de fictiune - evaluare pe oaltaparere.ro

  6. Pingback: Evaluarea povestirilor de la concursul SF in Cuvintele Dianei

  7. Pingback: Rezultatele concursului de fictiune, precum si notele si alte consideratii. pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  8. Pingback: Va urma-ul promis | ioana75

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s