Poveste despre oameni mari

Aş scrie iarăşi o poveste,
Aş scrie ca la început,
Pe când sărutul tău furat
Lăsa pe buze-mi gust de crud.

Aş scrie iar… dar, pentru cine?
– minţindu-ne c-aşa am vrut
Am devenit: bărbat, femeie,
Străini de visul ce-am avut.

Ne mai atârnă două palme
Ce au uitat de mult s-aline.
De răni ne plânge trupul, plin
De dinţi şi sărutari străine.

Mai ducem flori, ca-n cimitir,
Spre amintiri mereu durunde
– două fantasme de copii
Ce n-au avut unde s-ascunde.

Mai plângem uneori în noi,
Chemând pe celălalt aproape –
Un plâns ce ţine până-n zori,
Când ceilalţi or să ne-ngroape.

Şi, plini de-atâta silnicie
De alte mângâieri răniţi,
Mai povestim copiilor din noi
Cum ne-am vândut pe 30 de-arginţi.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria eu, jurnal, versuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s