Silnicie

Zilele trecute a nins. Un pic. Dar a nins.
Eram deja pe baricade, cu nasul în tastaturã şi ochii aruncaţi pe sub sprâncene în monitor, cu gândurile împrãştiate, cum mi se întâmplã adesea. Şi am prins, aşa, parcã din altã lume, vorbele astea:
– “Uite! Ninge!”
La nici un minut, iaca şi un mail de la o coleguţã, de sãlãşluieşte pe alt etaj:
“Ai vazut cã ninge?”
Am încercat sã mai leg câteva gânduri pe o nu-ştiu-ce opinie, dar deja simţeam cã…ceva mã sâcâie. Mi-am ridicat şi eu ochii spre geam.
Nimic.
M-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastrã.
Nimic.
Cât voiam sã vãd dintr-o fulguialã de câteva minute? Am deschis geamul şi am strecurat un ochi pe stradã.
Nimic.
Cât voiam eu sã ştie sã pãstreze Bucureştiul ãsta bolnav din câţiva fulgi zburliţi de zãpadã?
M-am întors la ale mele, cu un gust de dezamagire amãrui între gânduri de care n-am reuşit sã scap toatã ziua. Şi toatã ziua mi-au revenit în minte imagini pe care le-am crezut uitate, din anii copilãriei, când asteptam hãmesiţi prima ninsoare. Era de-ajuns sã vedem norii plumburii adunându-se şi ne cãţãram pe fotoliul de lângã geam, cu nasurile lipite de sticla rece, pândind fulgii pânã acolo încât ni-i plãsmuiam în minte din amintirile ninsorilor din anii trecuţi. Ba încã, într-unul din ani, mânaţi de nerãbdare, am facut şi o incantaţie şi din incantaţie am încropit un mic numar de iluzionism, rãzuind scârţietoare de peretele balconului spânzurat la etajul 4, umplând aerul acelei dupã-amieze şi pãmântul din spatele blocului de picãţele de “zãpada artificialã”.
Şi dorul ãsta, frãmântarea asta, de a vedea prima ninsoare, m-a urmarit peste ani. Şi în fiecare an m-am oprit din ceea ce fãceam şi îmi târguiam cîteva secunde numai pentru mine şi pentru acei primi fulgi, oricât de zgribuliţi şi de prãpãdiţi ar fi fost ei.
Ce m-o fi apucat anul ãsta, sã mã înghesui în cele lumeşti, seci şi abstracte, mirosind a nimic, a greu şi a grabã şi sã las deoparte clipele acelea de le aveam pentru mine, nu înţeleg!
Când ciorilor am ajuns sã negustoresc atât de pãgubos între amintirile copilãriei mele şi prezentul atât de al altora, nu ştiu…
==
Mãi oameni buni, aşa m-a chinuit a dor amintirea primilor fulgi, de când mergeam în picioare pe sub masã, de mi se strânge şi acum inima când îmi dau seama de câtã silnicie am fost în stare!