FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu

6 răspunsuri la „FÃRÃ CRÃCIUN

  1. Băi da urât mai îmbătrânești, zău așa ! 😛
    E clar pentru toată lumea că a murit „acel” Crăciun, al copilăriei… pentru că până una alta, moare copilul din tine sufocat de grijile ori nevoile de „om mare”…chiar fără să-ți dai seama. Însă bănuiesc (n-am de unde să știu încă exact) că se va naște alt Crăciun odată cu copiii din ograda proprie…și ei vor vedea licăriri in ochii noștrii hămesiți si dornici să le fie lor bine! După care, abia când om trece și de anii ăștilalți de Crăciun, atunci ne vom stinge ca lumânarile din bradul ala amărât. Prietene mai avem fro jumătate de viață înainte…hai să ne-o facem frumoasă zic…lasă amăreala…c-om avea timp si de mizerii peste fro 3 veacuri încolo…nu știu tu…da io-s hotărât ! 😉

    • iar esti degeaba si daunator…vorba tovarasului ADN…daca ai fi citit cu adevarat si „silnicie”…
      tii minte ca mi-ai spus la un moment dat ca un amic te-a intrebat ce ai inteles dupa ce ai citit o carte?
      STIU ca nu mai sunt copil..dar parte din farmecul acestor sarbatori o reprezinta retrairea acelor amintiri. Pentru ca aceste sarbatori sunt ale copiilor. Oamenii mari devin „mosi craciuni”. Bucuria de a-ti vedea copilul bucuros e bucuria unei slujbe indeplinite. Satisfactia lucrului bine facut. Bucuria bradului, si a cadourilor, si a prajiturilor e a copiilor.
      Iar eu reusisem sa pastrez o vreme aceste bucurii.
      Ca nu degeaba ma considerati voi imatur 🙂
      Ma doare fiecare traire de copil pe care o pierd

      • Credeam intr-o vreme si eu acelasi lucru, ca am pierdut bucuriile si trairile de copil. Nu le-am pierdut, Mihai. Ne temem doar sa le mai simtim, tocmai fiindca dor. Ele sunt in noi, dar le ” uitam” daca nu avem cu cine le impartasi. Acum tu nu ai facut altceva decat sa le chemi spunandu-le ca ti-e dor. Spiritul acela al Craciunului nu piere, isi pierde din intensitate. Si eu am facut greseala sa vreau sa retraiesc prin copiii mei aceste bucurii ratacite. Nu a mers, e doar satisfactia lucrului bine facut, cum ai zis si tu.
        Acum, oricat de greu mi-ar fi, ma las ” furata” incercand sa nu ma mai opun tendintei de a nega. Si-mi iese! Dau un mintea copiilor fara nici unregret

  2. Că sunt degeaba știu…dăunător mă sincer îndoiesc…amintirile nu s-au inventat ca să doară chiar dacă uneori o fac…ci ca să înveți ceva din ele, asta apropo de învățat…dacă amintirile frumoase din copilărie dor…învață ce n-a învățat Bacovia …nu merită! 😉

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s