Florile castanilor

De ceva vreme m-am ascuns intre peretii Azilului, oarecum innecat de cele ce pleznesc pe la mine si prin imprejur. De cu toatele. Ciugulesc mici traznai, zic „bine ca nu e mai rau”, ca stiu ce zic, si trec in alta zi. Or sa treaca, la un moment dat. Stiu si asta.
In fine – destul cu ofurile. Unde ciorilor eram? Asa, la Azil. Si cum stateam eu nu mai tarziu de sambata asta pufaind o pipa pe marginea pervazului, ca orice locatar respectabilde bloc, iaca numa ce opreste o masina undeva intr-o laterala, din care se extrage un flacau. Care flacau extrage de pe bancheta din spate…un buchet de flori.
Ma fratilor, asa un dor m-a izbit de momentele ‘celea, cand ma foiam in fata usii Ei (cu toate numele pe care Ea le-a avut peste vreme), gandindu-ma daca e mai frumos sa tin florile in dreptul vizorului sau daca sa le ascund la spate…Bai, oameni buni, mi s-a facut dor sa ma duc la o Ea cu flori, de ma napadira amintirile.
Prima oara cand am dus flori Ei.
Eram, evident, in liceu, indragostit lulea, dar atat de tantalau incat nu am recunoscut dragostea asta decat atunci cand a fost prea tarziu. Dar asta cu „tarziul” e din alta poveste.
No, si eram eu cu trupetii mei la un joc de carti prin Gradina Mare (un parc vechi al urbei mele natale) si, apucandu-ne seara, am zis ca e cazul sa ne tragem spre case. Si nu-stiu-cum-si-de-ce, am ramas pironit pe una din alei, uitandu-ma pierdut la lumanarile castanilor care prinsesera un aer frumos de candelabru in lumina felinarelor ce incepusera a licari in ceasul acelei seri. Ai mei se oprisera si ma priveau ciudat, intuind cam ce ganduri ma bantuie. Evident ca m-au facut cu ou si cu otet, dar nu m-au putut opri sa ma catar si sa jefuiesc unul din castani de trei flori.
Si am batut jumatate din oras cu florile in mana, imun la balacareala trupetilor, pana am ajund in fata scarii Ei.
Acolo a fost un mic moment de incurcatura, constientizand ca era tarziu de-a binelea si ca ai ei poate nu ar fi apreciat momentul meu de romantism.
De atunci se pare insa ca eram pornit pe nefacute, asa ca iata-ma in ceas de noapte sunand cu inima zbatanda la usa. Evident, a raspuns tatal ei. In pijamale. Am apucat doar sa-l salut…M-a salutat cat de respectuos a putut bietul om in postura aia, s-a intors si a anuntat scurt in casa:
– A. ! E pentru tine!
Si Ea s-a infatisat. Tot in pijamale. Nu mai stiu ce-a spus, stiu doar ca a primit florile cu un zambet mare cat fericirea mea si ca eu am plutit spre casa, imun la insistentele de a povesti ale trupetilor care ma asteptasera curiosi la coltul blocului precum si la balacarerile mamei care era cu o falca-n cer si una-n pamant ca iar haladuisem pana tarziu pe coclauri…
Ce puteau intelege ei cum e sa fii cu un buchet de flori in fata usii Ei?