un blog nu chiar de-aiurea… un blog pentru ca nu voiam sa cad in ipocrizie.
vorbind cu o prietena de pe plaiurile mioritice si haotice ale netlogului, m-am pomenit comparandu-ma cu un mal unde, la un moment dat, spuneam eu, se va opri cineva sa spuna „da, aici e un loc frumos”
nici nu puteam sa fiu mai ipocrit de-atat…in timp s-a oprit ceva lume si a spus exact lucrul asta…
oameni obositi de drum, oameni raniti si strambi din cat de contorsionasera pe langa altii, pe care, pana la un moment dat, ii iubisera ..sau cel putin crezusera asta…
oameni care erau satui sa vorbe goale, satui de banal..care voiau o pata de culoare…care voiau altceva
oameni care simteau nevoia de un strop de siguranta, dincolo de aventurieirii cu care schimbasera pana atunci tren dupa tren
oameni care credeau ca in sfarsit au gasit pe acel cineva atat de la fel lor incat mitul androginului nu mai parea chiar fara nici un inteles.
Fata de acesti oameni nu m-am putut ridica la inaltimea asteptarilor lor. Fata de ei nu am putut sa fiu prietenul, iubitul, amantul, partenerul de viata pe care credeau ca l-au gasit.
pentru simplul motiv ca eu nu i-am gasit la fel. pentru simplul fapt ca erau oameni a caror sinceritate si iubire sincera nu au reusit sa ma faca sa le simt totusi lipsa, atunci cand nu imi erau aproape.
E poate un criteriu poate idiot. Dar asa am judecat pana acum si nu cred ca o sa se schimbe ceva in asta in vremea ce va sa vie..
Oamenii acestia nu au nici un motiv de a ma intelege si, intelegandu-ma, sa ma ierte. Mi-au oferit ceea ce altii cauta o viata intreaga…sau pana cand e prea tarziu sa mai caute.
Au fost sinceri cu mine, si , oricat de sincera a fost si departarea mea, nu inseamna ca nu am ranit.
Nu, nu astept acel om care sa ajunga langa mine si sa spuna „da, e un loc frumos” …am fost norocos incat sa aud aceste vorbe de multe ori..
dar astept sa gasesc acel om fata de care sa doresc sa-l simt prinzand radacini pe malul meu…
==
Erata; prin „om” in acest blog se va intelege, bineinteles, „femeie” 🙂
mihaipetru 
Sinceritatea departarii nu are cum sa nu doara. Pentru ca nu lasa loc de ” poate” sau ” macar”. Dar cata vremea asteptarea devine cautare, malul tau are toate motivele sa isi doreasca farama de adevar intamplat, care sa prinda radacina.
Ne dorim cuvinte calde de la cei ce ne citesc, nu neaparat din ipocrizie, cat din dorinta de a gasi ceva-ul acela care sa ascunda pentru noi sensuri asteptate. Amarul vine cand din spatele cuvintelor se ascund vorbe goale.
Asta nu trebuie sa te faca sa nu mai scrii. Dimpotriva! Sa scrii exact asa cum simti…
am trecut prin destule fiu destul de aproape de corect fata de mine…si fata de celalalt. Daca simt ca exista loc de „poate”, nu voi spune acest cuvant pana nu voi fi incercat. Am ranit…mi-am luat-o si eu…asa e jocul…Poate, la un moment dat, ma vor ostoi si cautarile, si asteptarea si voi face un compromis. Nici nu stiu ce ar fi mai rau atunci…